Plutonia

— Cum de ai recunoscut-o? întrebă Kaștanov. După cîte am observat, sălbaticii seamănă foarte mult între ei.

— Așa se pare la prima vedere. Dacă îi privești însă cu atenție, vezi că se deosebesc. Pe mulți din ei îi cunoșteam pe nume, mai ales pe tineri și pe copii. Katu îmi aducea deseori carne, rădăcini și îndeobște tot felul de mîncăruri, care, după părerea ei, sînt un deliciu; ea își exprima astfel simpatia față de mine.

— Tocmai de aia a și îndrăznit să arunce darda într-unul din cei care-i răpiseră drăguțul! spuse rîzînd Makșeev.

— Da, dacă nimerea numai patru centimetri mai la stînga, rămîneam chior, spuse Kaștanov.

După ce o bandajă pe Katu, încercară s-o ducă în cort, dar ea începu să se zbată și să urle, spunîndu-le ceva. Igolkin le explică că fata îi roagă s-o lase să moară aici, pe loc, și să n-o ducă în colibă ca s-o mănînce.

— Cum adică s-o mîncăm? se miră Gromeko. Ce, ei sînt canibali?

— Da, pe semenii lor uciși sau grav răniți la vînătoare ori în vreo încăierare îi mănîncă fără a sta o clipă pe gînduri.

— Liniștește-o și spune-i că n-avem de gînd s-o mîncăm, ci vrem s-o ducem în colibă, ca să doarmă. Cînd o să se facă bine, o s-o lăsam să se înapoieze la ai ei.

Cu chiu, cu vai, marinarul izbuti s-o înduplece. Borovoi o luă cu gingășie de mînă, și pînă la urmă fata se lăsă dusă în iurtă. Aici o întinseră pe pat, și ea adormi îndată, ținînd strîns mîna lui Borovoi.

Cum timpul rezervat pentru odihnă se isprăvise, începură să se pregătească de drum; făcură focul, puseră ceaiul la fiert și se apucară să mănînce. Cînd ieși din iurtă ca să umple ceainicele cu zăpadă, Igolkin observă că la marginea pădurii rătăcesc cîțiva cîini, care veniseră probabil cu primitivii, dar care nu-i mai urmaseră la înapoiere. Cînd văzuseră iurta, își amintiseră poate de hrana lor de dinainte — minunatul pește uscat, precum și de vechii lor stăpîni. Marinarul fluieră și mai veniră încă doisprezece cîini, astfel că împreună cu Generalu și cu ceilalți cinci, care li se alăturaseră aveau acum destui pentru ca să-i înhame la toate cele trei sănii.

— Dar cu ce o să-i hrănim? întrebă Igolkin. Căci numai cu mîncare îi putem ține în preajma cortului și-i putem domestici.

— Am luat cu noi provizii pentru o lună de zile, spuse Gromeko. Peste șapte-opt zile vom ajunge la dealul nostru. Prin urmare avem șuncă berechet ca să le putem da și lor.

— Nu trebuie să le dăm prea mult de mîncare! adăugă Borovoi. În felul acesta vor trage sania în goană mare, știind că vor fi hrăniți bine la prînz și seara.

După ce terminară masa, dădură cîinilor resturile rămase, oasele și cîte o bucățică de carne, iar apoi începură să strîngă lucrurile. Într-o sanie pe care puseră învelitoarea de pîslă și prăjinile de susținere a cortului, o culcară pe Katu, iar în alta încărcară restul bagajelor. Zăpada era acum bună pentru schiuri, astfel că, deși încărcătura sporise, puteau înainta mai repede decît în ajun. Cînd convoiul se urni și Katu își dădu seama că nu este dusă în direcția unde se afla tabăra hoardei, ci în sens opus, începu să țipe, sări jos din sanie și o luă la goană, dar după cîțiva pași se prăbuși. Cînd o ridicară și voiră s-o culce din nou în sanie, ea se împotrivi cu înverșunare, îi lovi cu pumnii și încercă să-i muște.

Înțelesese, pesemne, din spusele lui Igolkin, că o vor duce înapoi în tabără și acolo îi vor da drumul. Acum însă vedea că vrăjitorii aveau de gînd s-o ia cu ei, spre marile ghețuri. Exploratorii fură nevoiți s-o imobilizeze și s-o lege de sanie, ca să împiedice o nouă încercare de evadare. Biata Katu dîrdîia de frică și plîngea cu sughițuri, încredințată că pînă la urmă tot o să fie mîncată.

În ziua aceea, de la amiază putură înainta chiar prin albia rîului, unde zăpada era mică și îndesată de vînturi, astfel încît săniile și schiurile se afundau mai puțin decît pe cărarea din pădure. De aceea merseră destul de repede și parcurseră încă cincizeci de kilometri.

În timpul popasului de noapte făcură cu rîndul de gardă, dar nimic nu le tulbură odihna. Katu refuză să mănînce, iar noaptea se văzură siliți s-o lase legată, în grija santinelei. Cînd văzu cuțitele strălucitoare cu care vrăjitorii tăiau șunca în timpul prînzului și a cinei, biata fată începu să tremure de frică, urmărindu-le fiecare mișcare; se aștepta, probabil, dintr-o clipă în alta s-o căsăpească.

Exploratorii merseră mai departe spre nord, iar în a opta zi de drum ajunseră în tundră. Către prînz poposiră la dealul lor. Încetul cu încetul lui Katu îi veni inima la loc. Ea se obișnui cu vrăjitorii și începu să mănînce carne crudă, dar cînd i se oferea carnea fiartă sau friptă, o refuza cu scîrbă. După trei zile de drum îi dezlegară mîinile, iar după cinci zile și picioarele; de altfel le făgădui că nu va mai încerca să fugă.

VIAȚA ÎN CAPTIVITATE

În timpul acestei călătorii, Igolkin și Borovoi istorisiră din fir-a-păr tovarășilor lor viața pe care au trăit-o ei printre sălbatici, iar Kaștanov notă cele povestite.