Plutonia

Astronomul nu putu răspunde la această întrebare și lui Kaștanov nu-i rămînea decît să aștepte ziua de 2 ianuarie, cînd curiozitatea avea să-i fie satisfăcută. Hotărî, firește, să plece la Moscova.

CONSFĂTUIREA DE LA MOSCOVA

În ziua de 2 ianuarie 1914, la amiază, profesorul Kaștanov sosi cu automobilul la hotelul „Metropol” și bătu la ușa camerei 133, pe care i-o indicase portarul. Ușa se deschise larg și profesorul intră într-o cameră mare, luminoasă, unde se aflau cîțiva bărbați. Unul dintre ei veni în întîmpinarea lui Kaștanov și, întinzîndu-i mîna, exclamă:

— Sînteți punctual ca un ceasornic, Piotr Ivanovici, deși afară e un adevărat viscol siberian! Semn bun pentru cele ce avem de gînd să întreprindem. Mă bucur mult că ați venit și că am cinstea să vă primesc la mine! Mă numesc Truhanov. Îngăduiți-mi să vă prezint persoanele de față.

Rînd pe rînd se ridicară și se prezentară lui Kaștanov:

— Semion Semionovici Papocikin, zoolog, profesor-agregat.

— Ivan Andreevici Borovoi, meteorolog la Observatorul fizic central.

— Mihail Ignatievici Gromeko, botanist și medic.

În mijlocul camerei, pe o masă rotundă, era întinsă o hartă mare a Arcticii, pe care erau trasate clar, cu diferite culori, itinerariile expedițiilor din ultimii cincizeci de ani. La nord de peninsula Taimîr era indicat teritoriul descoperit de Vilkițki, în vara anului 1913 [2].

După ce toți se așezară în jurul mesei, Truhanov luă cuvîntul.

— Dacă examinăm această hartă, constatăm că regiunea Arcticii, cuprinsă între Siberia, nordul Europei, Groenlanda și America de Nord, este brăzdată pe un perimetru de cinci șesimi din toată suprafața ei de drumurile a numeroase expediții. Dar uimitoarea descoperire făcută recent de Vilkițki a arătat că și în această regiune știința mal poate obține mari izbînzi. E necesar numai să ne îndreptăm eforturile spre un țel precis, folosind experiența tuturor predecesorilor noștri.

În prezent, expedițiile lui Sedov, Brusilov și Rusanov, care explorează Marea de Kara sau Marea Barentz, continuă opera glorioaselor expediții întreprinse de Proncișcev, Laptev, Dejnev, Behring în secolele XVII–XVIII și cercetările făcute de Wrangel și Middendorf în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în regiunile extremității nordice a Siberiei. În aceleași regiuni a ajuns și Vilkițki, care, firește, își va continua explorările. Eu nu am de gînd să-i fac concurență.

— Planurile mele, — urmă Truhanov după o scurtă pauză, — au în vedere o altă parte a Arcticii. Priviți această vastă pată albă aflată la nord de peninsula Ciukotka și de Alaska. Ea nu e brăzdată de nici o linie colorată. Prinsă între ghețuri, „Jeannette”, care a avut o soartă atît de tragică, a trecut la sud de această pată. Ultimele expediții ale lui Sverdrup și Amundsen au acționat mai spre est, printre insulele arhipelagului Americii de Nord.

În perimetrul acestei pete există probabil un teritoriu necunoscut încă, sau o insulă uriașă, nu mai mică decît jumătate din Groenlanda. Sau poate că aici se află un întreg arhipelag. Priviți la extremitatea estică a acestei pete. Aici este indicat un teritoriu, a cărui existență este problematică și pe care l-a văzut de departe Brooker. La extremitatea sudică se află Țara lui Keenan. Nansen crede că în această regiune a Oceanului Înghețat de Nord nu există o porțiune întinsă de uscat; Pearl, dimpotrivă, este convins că privind de pe capul Thomas Hobbard, el a zărit la nord-vest coasta unui vast continent.