Poezii

Table of Contents

Adio

Afară-i toamnă

Amorul unei marmure

Atât de fragedă...

Călin

Când amintirile...

Când însuşi glasul

Ce e amorul?

Ce te legeni?...

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie

Copii eram noi amândoi

Crăiasa din poveşti

Criticilor mei

Cu mâine zilele-ţi adaogi...

Cugetările sărmanului Dionis

De câte ori, iubito...

De ce în al meu suflet

De ce nu-mi vii?

De-aş avea

De-or trece anii...

Departe sunt de tine...

Despărţire

Diana

Din noaptea...

Din străinătate

Din valurile vremii...

Doina

Dorinţa

Egipetul

Epigonii

Făt-Frumos din tei

Fiind băiet păduri cutreieram

Floare-albastră

Foaia veştedă

Freamăt de codru

Glossă

Iar când voi fi pământ

Iubind în taină...

Împărat şi proletar

Înger de pază

Înger şi demon

Junii corupţi

Kamadeva

La Bucovina

La mijloc de codru...

La moartea principelui Ştirbey

La mormântul lui Aron Pumnul

La steaua

Lacul

Lasă-ţi lumea...

Luceafărul

Mai am un singur dor

Mănuşa

Melancolie

Misterele nopţii

Mortua est!

Nu mă înţelegi

Noaptea...

Nu voi mormânt bogat

Numai poetul

O, mamă...

Odă (în metru antic)

Pajul Cupidon...

Pe aceeaşi ulicioară...

Pe lângă plopii fără soţ...

Peste vârfuri

Poet

Povestea codrului

Povestea teiului

Prin nopti tăcute

Revedere

Rugăciunea unui dac

S-a dus amorul...

Sara pe deal

Scrisoarea I

Scrisoarea II

Scrisoarea III

Scrisoarea IV

Scrisoarea V

Se bate miezul nopţii...

Şi dacă...

Şi dacă de cu ziuă...

Singurătate

Somnoroase păsărele...

Sonet I

Sonet II

Sonet III

Speranţa

Te duci...

Trecut-au anii...

Un luceafăr

Venere şi Madonă

Veneţia

Note Bibliografice

Adio

De-acuma nu te-oi mai vedea,

Rămâi, rămâi, cu bine!

Mă voi feri în calea mea

De tine.

De astăzi dar tu fă ce vrei,

De astăzi nu-mi mai pasă

Că cea mai dulce-ntre femei

Mă lasă.

Căci nu mai am de obicei

Ca-n zilele acele,

Să mă îmbăt şi de scântei

Din stele,

Când degerând atâtea dăţi,

Eu mă uitam prin ramuri

Şi aşteptam să te arăţi

La geamuri.

O, cât eram de fericit

Să mergem împreună,

Sub acel farmec liniştit

De lună!

Şi când în taină mă rugam

Ca noaptea-n loc să steie,

În veci alături să te am,

Femeie!

Din a lor treacăt să apuc

Acele dulci cuvinte,

De care azi abia mi-aduc

Aminte.

Căci astăzi dacă mai ascult

Nimicurile-aceste,

Îmi pare-o veche, de demult

Poveste.

Şi dacă luna bate-n lunci

Şi tremură pe lacuri,

Totuşi îmi pare că de-atunci

Sunt veacuri.

Cu ochii serei cei dentâi

Eu n-o voi mai privi-o...

De-aceea-n urma mea rămâi -

Adio!

Afară-i toamnă

Afară-i toamnă, frunza 'mprăştiată,

Iar vântul svârlă 'n geamuri grele picuri;

Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri

Şi într'un ceas gândeşti la viaţa toată.

Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,

N'ai vrea ca nimeni 'n uşa ta să bată;

Dar şi mai bine-i, când afară-i sloată,

Să stai visând la foc, de somn să picuri.

Şi eu astfel mă uit din jet de gânduri,

Visez la basmul vechiu al zânei Dochii,

În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;

De odat'aud foşnirea unei rochii,

Un moale pas abia atins de scânduri...

Iar mâni subţiri şi reci mi-acoper ochii.

Amorul unei marmure

Oştirile-i alungă în spaimă îngheţată,

Cu sufletu-n ruină, un rege-asirian,

Cum stâncelor aruncă durerea-i înspumată

Gemândul uragan.

De ce nu sunt un rege să sfarm cu-a mea durere,

De ce nu sunt Satana, de ce nu-s Dumnezeu,

Să fac să rump-o lume ce sfâşie-n tăcere

Zdrobit sufletul meu.

Un leu pustiei rage turbarea lui fugindă,

Un ocean se-mbată pe-al vânturilor joc,

Şi norii-şi spun în tunet durerea lor mugindă,

Gândirile de foc.

Eu singur n-am cui spune cumplita mea durere,

Eu singur n-am cui spune nebunul meu amor,

Căci mie mi-a dat soarta amara mângâiere

O piatră să ador.

Murindului speranţa, turbării răzbunarea,

Profetului blestemul, credinţei Dumnezeu,

La sinucid o umbră ce-i sperie desperarea,

Nimic, nimica eu.

Nimica, doar icoana-ţi, care mă învenină,

Nimic, doar suvenirea surâsului tău lin,

Nimic decât o rază din faţa ta senină,

Din ochiul tău senin.

Şi te iubesc, copilă, cum repedea junie

Iubeşte-n ochi de flacări al zilelor noroc,

Iubesc precum iubeşte pe-o albă vijelie

Un ocean de foc.

Din ochi de-ar soarbe geniu slăbita mea privire,

De-ar tremura la sânu-mi gingaşul tău mijloc,

Ai pune pe-a mea frunte în vise de mărire

Un diadem de foc.

Şi-aş pune soarta lumii pe buza-ţi purpurie,

Aş pune lege lumii râzândul tău delir,

Aş face al tău zâmbet un secol de orgie,

Şi lacrimile-ţi mir.

Căci te iubesc, copilă, ca zeul nemurirea,

Ca preotul altarul, ca spaima un azil;

Ca sceptrul mâna blândă, ca vulturul mărirea,

Ca visul pe-un copil.

Şi pasu-n urma-ţi zboară c-o tainică mânie,

Ca un smintit ce cată cu ochiu-ngălbenit,

Cu fruntea-nvineţită, cu faţa cenuşie

Icoana ce-a iubit.

Atât de fragedă...

Atât de fragedă, te-asameni

Cu floarea albă de cireş,

Şi ca un înger dintre oameni

În calea vieţii mele ieşi.

Abia atingi covorul moale,

Mătasa sună sub picior,

Şi de la creştet pân-în poale

Pluteşti ca visul de uşor.

Din încreţirea lungii rochii

Răsai ca marmura în loc -

S-atârnă sufletu-mi de ochii

Cei plini de lacrimi şi noroc.

O, vis ferice de iubire,

Mireasă blândă din poveşti,

Nu mai zâmbi! A ta zâmbire

Mi-arată cât de dulce eşti,

Cât poţi cu-a farmecului noapte

Să-ntuneci ochii mei pe veci,

Cu-a gurii tale calde şoapte,