Poezii

Zburător cu plete negre, umbră fără de noroc

Şi nu crede că în lume, singurel şi rătăcit,

Nu-i găsi un suflet tânăr ce de tine-i îngrădit.

O, tu umbră pieritoare, cu adâncii, triştii ochi,

Dulci-s ochii umbrei tale - nu le fie de diochi!

El s-aşează lângă dânsa şi o prinde de mijloc,

Ea şopteşte vorbe arse de al buzelor ei foc:

- O, şopteşte-mi - zice dânsul - tu cu ochii plini d-eres

Dulci cuvinte ne'nţelese, însă pline de-nţeles.

Al vieţii vis de aur ca un fulger, ca o clipă-i,

Şi-l visez, când cu-a mea mână al tău braţ rotund îl pipăi,

Când pui capul tu pe pieptu-mi şi bătăile îi numeri,

Când sărut cu-mpătimire ai tăi albi şi netezi umeri

Şi când sorb al tău răsuflet în suflarea vieţii mele

Şi când inima ne creşte de un dor, de-o dulce jele;

Când pierdută razimi fruntea de-arzătorul meu obraz,

Părul tău bălai şi moale de mi-l legi după grumaz,

Ochii tăi pe jumătate de-i închizi, mi-ntinzi o gură,

Fericit mă simt atuncea cu asupra de măsură.

Tu!!... nu vezi... nu-ţi aflu nume... Limba-n gură mi se leagă

Şi nu pot să-ţi spun odată cât - ah! cât îmi eşti de dragă!

Ei şoptesc, multe şi-ar spune şi nu ştiu de-unde să-nceapă,

Căci pe rând şi-astupă gura când cu gura se adapă;

Unu-n braţele altuia, tremurând ei se sărută,

Numai ochiul e vorbareţ, iară limba lor e mută,

Ea-şi acopere cu mâna faţa roşă de sfială,

Ochii-n lacrimi şi-i ascunde într-un păr ca de peteală.

V

S-au făcut ca ceara albă faţa roşă ca un măr,

Şi atâta de subţire, să o tai c-un fir de păr.

Şi cosiţa ta bălaie o aduni la ochi plângând,

Inimă făr' de nădejde, suflete bătut de gând.

Toată ziua la fereastră, suspinând, nu spui nimică,

Ridicând a tale gene, al tău suflet se ridică;

Urmărind pe ceruri limpezi cum pluteşte-o ciocârlie,

Tu ai vrea să spui să ducă către dânsul o solie,

Dar ea zboară... tu cu ochiul plutitor şi-ntunecos

Stai cu buze discleştate de un tremur dureros.

Nu-ţi mai scurge ochii tineri, dulcii cerului fiaştri.

Nu uita că-n lacrimi este taina ochilor albaştri.

Stele rare din tărie cad ca picuri de argint,

Şi seninul cer albastru mândru lacrimile-l prind;

Dar dacă ar cădea toate, el rămâne trist şi gol,

N-ai putea să faci cu ochii înălţimilor ocol -

Noaptea stelelor, a lunei, a oglinzilor de râu

Nu-i ca noaptea cea mocnită şi pustie din sicriu;

Şi din când în când vărsate, mândru lacrimile-ţi şed,

Dar de seci întreg izvorul, atunci cum o să te văd?

Prin ei curge rumenirea, mândră, ca de trandafiri,

Şi zăpada viorie din obrajii tăi subţiri -

Apoi noaptea lor albastră, a lor dulce vecinicie,

Ce uşor se mistuieşte prin plânsorile pustie...

Cine e nerod să ardă în cărbuni smarandul rar

Ş-a lui vecinică lucire s-o strivească în zadar?

Tu-ţi arzi ochii şi frumseţa... Dulce noaptea lor se stinge,

Şi nici ştii ce pierde lumea. Nu mai plânge, nu mai plânge!

VI

O, tu crai cu barba-n noduri ca şi câlţii când nu-i perii,

Tu în cap nu ai grăunţe, numai pleavă şi puzderii.

Bine-ţi pare să fii singur, crai bătrân fără de minţi,

Să oftezi dup-a ta fată, cu ciubucul între dinţi?

Să te primbli şi să numeri scânduri albe în cerdac?

Mult bogat ai fost odată, mult rămas-ai tu sărac!

Alungat-o-ai pe dânsa, ca departe de părinţi

În coliba împistrită ea să nasc-un pui de prinţ.

În zadar ca s-o mai cate tu trimiţi în lume crainic,

Nimeni n-a afla locaşul unde ea s-ascunde tainic.

VII

Sură-i sara cea de toamnă; de pe lacuri apa sură

Înfunda mişcarea-i creaţă între stuf la iezătură;

Iar pădurea lin suspină şi prin frunzele uscate

Rânduri, rânduri trece-un freamăt, ce le scutură pe toate.

De când codrul, dragul codru, troienindu-şi frunza toată,

Îşi deschide-a lui adâncuri, faţa lunei să le bată,

Tristă-i firea, iară vântul sperios vo creangă farmă -

Singuratece izvoare fac cu valurile larmă.

Pe potica dinspre codri cine oare se coboară?

Un voinic cu ochi de vultur lunga vale o măsoară.

Şapte ani de când plecat-ai, zburător cu negre plete,

Ş-ai uitat de soarta mândrei, iubitoarei tale fete!

Şi pe câmpul gol el vede un copil umblând desculţ

Şi cercând ca să adune într-un cârd bobocii mulţi.

- Bună vreme, măi băiete! - Mulţumim, voinic străin!

- Cum te cheamă, măi copile? - Ca pe tată-meu - Călin;

Mama-mi spune câteodată, de-o întreb: a cui-s, mamă?

"Zburătoru-ţi este tată şi pe el Călin îl cheamă."

Când l-aude, numai dânsul îşi ştia inima lui,

Căci copilul cu bobocii era chiar copilul lui.

Atunci intră în colibă şi pe capătu-unei laiţi,

Lumina cu mucul negru într-un hârb un roş opaiţ;

Se coceau pe vatra sură două turte în cenuşă,

Un papuc e sub o grindă, iară altul după uşă;

Hârâită, noduroasă, stă în colb râşniţa veche,

În cotlon torcea motanul, pieptănându-şi o ureche;

Sub icoana afumată unui sfânt cu comănac

Arde-n candel-o lumină cât un sâmbure de mac;

Pe-a icoanei policioară, busuioc şi mint-uscată

Umplu casa-ntunecoasă de-o mireasmă pipărată;

Pe cuptiorul uns cu humă şi pe coşcovii pereţi

Zugrăvit-au c-un cărbune copilaşul cel isteţ

Purceluşi cu coada sfredel şi cu beţe-n loc de labă,

Cum mai bine i se şede unui purceluş de treabă.

O beşică-n loc de sticlă e întinsă-n ferestruie

Printre care trece-o dungă mohorâtă şi gălbuie.