Poezii

Pe un pat de scânduri goale doarme tânăra nevastă

În mocnitul întuneric şi cu faţa spre fereastă.

El s-aşează lângă dânsa, fruntea ei o netezeşte,

O desmiardă cu durere, suspinând o drăgosteşte,

Pleacă gura la ureche-i, blând pe nume el o cheamă,

Ea ridică somnoroasă lunga genelor maramă,

Spăriet la el se uită... i se pare că visează,

Ar zâmbi şi nu se-ncrede, ar răcni şi nu cutează.

El din patu-i o ridică şi pe pieptul lui şi-o pune,

Inima-i zvâcneşte tare, viaţa-i parcă se răpune.

Ea se uită, se tot uită, un cuvânt măcar nu spune,

Râde doar cu ochii-n lacrimi, spărietă de-o minune,

Ş-apoi îi suceşte părul pe-al ei deget alb, subţire,

Îşi ascunde faţa roşă l-a lui piept duios de mire.

El ştergarul i-l desprinde şi-l împinge lin la vale,

Drept în creştet o sărută pe-al ei păr de aur moale

Şi bărbia i-o ridică, s-uită-n ochii-i plini de apă,

Şi pe rând şi-astupă gura, când cu gura se adapă.

VIII

De treci codri de aramă, de departe vezi albind

Ş-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint.

Acolo, lângă izvoară, iarba pare de omăt,

Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet;

Pare că şi trunchii vecinici poartă suflete sub coajă,

Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă.

Iar prin mândrul întuneric al pădurii de argint

Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind;

Ele trec cu harnici unde şi suspină-n flori molatic,

Când coboară-n ropot dulce din tăpşanul prăvălatic,

Ele sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace,

În cuibar rotind de ape, peste care luna zace.

Mii de fluturi mici albaştri, mii de roiuri de albine

Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline,

Umplu aerul văratic de mireasmă şi răcoare

A popoarelor de muşte sărbători murmuitoare.

Lângă lacul care-n tremur somnoros şi lin se bate,

Vezi o masă mare-ntinsă cu făclii prea luminate,

Căci din patru părţi a lumii împăraţi şi-mpărătese

Au venit ca să serbeze nunta gingaşei mirese;

Feţi-frumoşi cu păr de aur, zmei cu solzii de oţele,

Cititorii cei de zodii şi şăgalnicul Pepele.

Iată craiul, socru-mare, rezemat în jilţ cu spată,

El pe capu-i poartă mitră şi-i cu barba pieptănată;

Ţapăn, drept, cu schiptru-n mână, şede-n perine de puf

Şi cu crengi îl apăr pagii de muscuţe şi zăduf...

Acum iată că din codru şi Călin mirele iese,

Care ţine-n a lui mână mâna gingaşei mirese.

Îi foşnea uscat pe frunze poala lungă-a albei rochii,

Faţa-i roşie ca mărul, de noroc i-s umezi ochii;

La pământ mai că ajunge al ei păr de aur moale,

Care-i cade peste braţe, peste umerele goale.

Astfel vine mlădioasă, trupul ei frumos îl poartă.

Flori albastre are-n păru-i şi o stea în frunte poartă,

Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună

Nunul mare, mândrul soare, şi pe nună, mândra lună.

Şi s-aşează toţi la masă, cum li-s anii, cum li-i rangul,

Lin vioarele răsună, iară cobza ţine hangul.

Dar ce zgomot se aude? Bâzâit ca de albine?

Toţi se uită cu mirare şi nu ştiu de unde vine,

Până văd păinjenişul între tufe ca un pod,

Peste care trece-n zgomot o mulţime de norod.

Trec furnici ducând în gură de făină marii saci,

Ca să coacă pentru nuntă şi plăcinte, şi colaci;

Şi albinele-aduc miere, aduc colb mărunt de aur,

Ca cercei din el să facă cariul, care-i meşter faur.

Iată vine nunta-ntreagă - vornicel e-un grierel,

Îi sar purici înainte cu potcoave de oţel;

În veşmânt de catifele, un bondar rotund în pântec

Somnoros pe nas ca popii glăsuieşte-ncet un cântec;

O cojiţă de alună trag locuste, podu-l scutur,

Cu musteaţa răsucită şede-n ea un mire flutur;

Fluturi mulţi, de multe neamuri, vin în urma lui un lanţ,

Toţi cu inime uşoare, toţi şăgalnici şi berbanţi.

Vin ţânţarii lăutarii, gândăceii, cărăbuşii,

Iar mireasa viorică i-aştepta-ndărătul uşii.

Şi pe masa-mpărătească sare-un greier, crainic sprinten,

Ridicat în două labe, s-a-nchinat bătând din pinten;

El tuşeşte, îşi încheie haina plină de şireturi:

- Să iertaţi, boieri, ca nunta s-o pornim şi noi alături.

Când amintirile...

Când amintirile-n trecut

Încearcă să mă cheme,

Pe drumul lung şi cunoscut

Mai trec din vreme-n vreme.

Deasupra casei tale ies

Şi azi aceleaşi stele,

Ce-au luminat atât de des

Înduioşării mele.

Şi peste arbori răsfiraţi

Răsare blânda lună,

Ce ne găsea îmbrăţişaţi

Şoptindu-ne-mpreună.

A noastre inimi îşi jurau

Credinţă pe toţi vecii,

Când pe cărări se scuturau

De floare liliecii.

Putut-au oare-atâta dor

În noapte să se stângă,

Când valurile de izvor

N-au încetat să plângă,

Când luna trece prin stejari

Urmând mereu în cale-şi,

Când ochii tăi, tot încă mari,

Se uită dulci şi galeşi?

Când însuşi glasul

Când însuşi glasul gândurilor tace,

Mă-ngână cântul unei dulci evlavii,

Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei?

Din neguri reci plutind te vei desface?

Puterea nopţii blând însenina-vei

Cu ochii mari şi purtători de pace?

Resai din umbra vremilor încoace

Ca să te văd venind ... ca-n vis, aşa vii!

Cobori încet... aproape, mai aproape,

Te pleacă iar zâmbind peste-a mea faţă,

A ta iubire c'um suspin arat-o,

Cu geana ta m-antinge pe pleope

Să simt fiorii stringerii în braţe,

Pe veci perduto, vecinic adorato!

Ce e amorul?

Ce e amorul? E un lung