Poezii

Să visăm favori şi aur, tu-n cotlon şi eu în pat.

De-aş putea să dorm încaltea. - Somn, a gândului odină,

O, acopere fiinţa-mi cu-a ta mută armonie,

Vino somn - ori vino moarte. Pentru mine e totuna:

De-oi petrece-ncă cu mâţe şi cu pureci şi cu luna,

Or de nu - cui ce-i aduce? - Poezie - sărăcie!

1872, 1 decembrie

De câte ori, iubito...

De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte,

Oceanul cel de gheaţă mi-apare înainte:

Pe bolta alburie o stea nu se arată,

Departe doară luna cea galbenă - o pată;

Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite

O pasăre pluteşte cu aripi ostenite,

Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus

C-un pâlc întreg de păsări, pierzându-se-n apus.

Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare,

Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu... ea moare,

Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Suntem tot mai departe deolaltă amândoi,

Din ce în ce mai singur mă-ntunec şi îngheţ,

Când tu te pierzi în zarea eternei dimineţi.

De ce în al meu suflet

De ce în al meu suflet

De ani eu moartea port,

De ce mi-e vorba sacă,

De ce mi-e ochiul mort?

De ce pustiu mi-e capul,

Viata într-un fel?

Şi tu... tu esti aceea

Ce mă întrebi astfel?

1876

De ce nu-mi vii?

Vezi, rândunelele se duc,

Se scutur frunzele de nuc,

S-aşează bruma peste vii -

De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?

O, vino iar în al meu braţ,

Să te privesc cu mult nesaţ,

Să razim dulce capul meu

De sânul tău, de sânul tău!

Ţi-aduci aminte cum pe-atunci

Când ne primblam prin văi şi lunci,

Te ridicam de subsuori

De-atâtea ori, de-atâtea ori?

În lumea asta sunt femei

Cu ochi ce izvorăsc scântei...

Dar, oricât ele sunt de sus,

Ca tine nu-s, ca tine nu-s!

Căci tu înseninezi mereu

Viaţa sufletului meu,

Mai mândră decât orice stea,

Iubita mea, iubita mea!

Târzie toamnă e acum,

Se scutur frunzele pe drum,

Şi lanurile sunt pustii...

De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?

De-aş avea

De-aş avea şi eu o floare

Mândră, dulce, răpitoare,

Ca şi florile din mai,

Fiice dulce-a unui plai,

Plai râzând cu iarbă verde,

Ce se leagănă, se pierde,

Undoind încetişor,

Şoptind şoapte de amor;

De-aş avea o floricică

Gingaşă şi tinerică,

Ca şi floarea crinului,

Alb ca neaua sânului,

Amalgam de-o roz-albie

Şi de una purpurie,

Cântând vesel şi uşor,

Şoptind şoapte de amor;

De-aş avea o porumbiţă

Cu chip alb de copiliţă,

Copiliţă blândişoară

Ca o zi de primăvară,

Câtu-ţi ţine ziuliţa

I-aş cânta doina, doiniţa,

I-aş cânta-o-ncetişor,

Şoptind şoapte de amor.

De-or trece anii...

De-or trece anii cum trecură,

Ea tot mai mult îmi va plăcé,

Pentru că-n toat-a ei făptură

E-un "nu ştiu cum" ş-un "nu ştiu ce".

M-a fermecat cu vro scânteie

Din clipa-n care ne văzum?

Deşi nu e decât femeie,

E totuşi altfel, "nu ştiu cum".

De-aceea una-mi este mie

De ar vorbi, de ar tăcé:

Dac-al ei glas e armonie,

E şi-n tăcere-i "nu ştiu ce".

Astfel robit de-aceeaşi jale

Petrec mereu acelaşi drum...

În taina farmecelor sale

E-un "nu ştiu ce" ş-un "nu ştiu cum".

Departe sunt de tine...

Departe sunt de tine şi singur lângă foc,

Petrec în minte viaţa-mi lipsită de noroc.

Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit,

Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit.

Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri,

Redeşteptând în faţă-mi trecutele nimicuri;

Cu degetele-i vântul loveşte în fereşti,

Se toarce-n gându-mi firul duioaselor poveşti,

Ş-atuncea dinainte-mi prin ceaţă parcă treci,

Cu ochii mari în lacrimi, cu mâni subţiri şi reci;

Cu braţele-amândouă de gâtul meu te-anini

Şi parc-ai vrea a-mi spune ceva... apoi suspini...

Eu strâng la piept averea-mi de-amor şi frumuseţi,

În sarutări unim noi sărmanele vieţi...

O! glasul amintirii rămâie pururi mut,

Să uit pe veci norocul ce-o clipă l-am avut,

Să uit cum dup-o clipă din braţele-mi te-ai smult...

Voi fi bătrân şi singur, vei fi murit de mult!

Despărţire

Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita?

Te-aş cere doar pe tine, dar nu mai eşti a ta;

Nu floarea vestejită din părul tău bălai,

Căci singura mea rugă-i uitării să mă dai.

La ce simţirea crudă a stinsului noroc

Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc?

Tot alte unde-i sună aceluiaşi pârău:

La ce statornicia părerilor de rău,

Când prin această lume să trecem ne e scris

Ca visul unei umbre şi umbra unui vis?

La ce de-acu-nainte tu grija mea s-o porţi?

La ce să măsuri anii ce zboară peste morţi?

Totuna-i dacă astăzi sau mâine o să mor,

Când voi să-mi piară urma în mintea tuturor,

Când voi să uiţi norocul visat de amândoi.

Trezindu-te, iubito, cu anii înapoi,

Să fie neagră umbra în care-oi fi pierit,

Ca şi când niciodată noi nu ne-am fi găsit,

Ca şi când anii mândri de dor ar fi deşerţi -

Că te-am iubit atâta putea-vei tu să ierţi?

Cu faţa spre perete, mă lasă prin străini,

Să-ngheţe sub pleoape a ochilor lumini,

Şi când se va întoarce pământul în pământ,

Au cine o să ştie de unde-s, cine sunt?

Cântări tânguitoare prin zidurile reci

Cerşi-vor pentru mine repaosul de veci;

Ci eu aş vrea ca unul, venind de mine-aproape,

Să-mi spuie al tău nume pe-nchisele-mi pleoape,