Читаем Poezii полностью

Apoi - de vor - m-arunce în margine de drum...


Tot îmi va fi mai bine ca-n ceasul de acum.



Din zare depărtată răsar-un stol de corbi,


Să-ntunece tot cerul pe ochii mei cei orbi,


Răsar-o vijelie din margini de pământ,


Dând pulberea-mi ţărânii şi inima-mi la vânt...



Ci tu rămâi în floare ca luna lui april,


Cu ochii mari şi umezi, cu zâmbet de copil,


Din cât eşti de copilă să-ntinereşti mereu,


Şi nu mai şti de mine, că nu m-oi şti nici eu.

Diana


Ce cauţi unde bate luna


Pe-un alb izvor tremurător


Şi unde păsările-ntruna


Se-ntrec cu glas ciripitor?



N-auzi cum frunzele-n poiană


Şoptesc cu zgomotul de guri


Ce se sărută, se hârjoană


În umbr-adâncă de păduri?



În cea oglindă mişcătoare


Vrei să priveşti un straniu joc.


O apă vecinic călătoare


Sub ochiul tău rămas pe loc?



S-a desprimăvărat pădurea,


E-o nouă viaţă-n orice zvon,


Şi numai tu gândeşti aiurea,


Ca tânărul Endymion.



De ce doreşti singurătate


Şi glasul tainic de izvor?


S-auzi cum codrul frunza-şi bate,


S-adormi pe verdele covor?



Iar prin lumina cea rărită,


Din valuri reci, din umbre moi,


S-apar-o zână liniştită


Cu ochii mari, cu umeri goi?



Ah! acum crengile le-ndoaie


Mâinuţe albe de omăt,


O faţă dulce şi bălaie,


Un trup înalt şi mlădiet.



Un arc de aur pe-al ei umăr,


Ea trece mândră la vânat


Şi peste frunze fără număr


Abia o urmă a lăsat.

Din noaptea...



Din noaptea vecinicei uitări


În care toate curg,


A vieţii noastre dezmierdări


Şi raze din amurg,



De unde nu mai străbătu


Nimic din ce-au apus -


Aş vrea odată-n viaţă tu


Să te înalţi în sus.



Şi dacă ochii ce-am iubit


N-or fi de raze plini,


Tu mă priveşte liniştit


Cu stinsele lumini.



Şi dacă glasul adorat


N-o spune un cuvânt,


Tot înţeleg că m-ai chemat


Dincolo de mormânt.

Din străinătate


Când tot se-nveseleşte, când toţi aci se-ncântă,


Când toţi îşi au plăcerea şi zile fără nori,


Un suflet numai plânge, în doru-i se avântă


L-a patriei dulci plaiuri, la câmpii-i râzători.



Şi inima aceea, ce geme de durere,


Şi sufletul acela, ce cântă amorţit,


E inima mea tristă, ce n-are mângâiere,


E sufletu-mi, ce arde de dor nemărginit.



Aş vrea să văd acuma natala mea vâlcioară


Scăldată în cristalul pârăului de-argint,


Să văd ce eu atâta iubeam odinioară:


A codrului tenebră, poetic labirint;



Să mai salut o dată colibele din vale,


Dorminde cu un aer de pace, liniştiri,


Ce respirau în taină plăceri mai naturale,


Visări misterioase, poetice şoptiri.



Aş vrea să am o casă tăcută, mitutică,


În valea mea natală, ce undula în flori,


Să tot privesc la munte în sus cum se ridică,


Pierzându-şi a sa frunte în negură şi nori.



Să mai privesc o dată câmpia-nfloritoare,


Ce zilele-mi copile şi albe le-a ţesut,


Ce auzi odată copila-mi murmurare,


Ce jocurile-mi june, zburdarea mi-a văzut.



Melodica şoptire a râului, ce geme,


Concertul, ce-l întoană al păsărilor cor,


Cântarea în cadenţă a frunzelor, ce freme,


Născur-acolo-n mine şoptiri de-un gingaş dor.



Da! Da! Aş fi ferice de-aş fi încă o dată


În patria-mi iubită, în locul meu natal,


Să pot a binezice cu mintea-nflăcărată


Visările juniei, visări de-un ideal.



Chiar moartea, ce răspânde teroare-n omenire,


Prin vinele vibrânde gheţoasele-i fiori,


Acolo m-ar adoarme în dulce liniştire,


În visuri fericite m-ar duce către nori.



1866, 17/29 iulie

Din valurile vremii...



Din valurile vremii, iubita mea, răsai


Cu braţele de marmur, cu părul lung, bălai -


Şi faţa străvezie ca faţa albei ceri


Slăbită e de umbra duioaselor dureri!


Cu zâmbetul tău dulce tu mângâi ochii mei,


Femeie între stele şi stea între femei


Şi întorcându-ţi faţa spre umărul tău stâng,


În ochii fericirii mă uit pierdut şi plâng.


Cum oare din noianul de neguri să te rump,


Să te ridic la pieptu-mi, iubite înger scump,


Şi faţa mea în lacrimi pe faţa ta s-o plec,


Cu sărutări aprinse suflarea să ţi-o-nec


Şi mâna friguroasă s-o încălzesc la sân,


Aproape, mai aproape pe inima-mi s-o ţin.



Dar vai, un chip aievea nu eşti, astfel de treci


Şi umbra ta se pierde în negurile reci,


De mă găsesc iar singur cu braţele în jos


În trista amintire a visului frumos...


Zadarnic după umbra ta dulce le întind:


Din valurile vremii nu pot să te cuprind.

Doina


De la Nistru pân' la Tissa


Tot românul plânsu-mi-s-a,


Că nu mai poate străbate


De-atâta străinătate.


Din Hotin şi pân' la mare


Vin muscalii de-a călare,


De la mare la Hotin


Mereu calea ne-o aţin;


Din Boian la Vatra-Dornii


Au umplut omida cornii,


Şi străinul te tot paşte


De nu te mai poţi cunoaşte.


Sus la munte, jos pe vale


Şi-au făcut duşmanii cale,


Din Sătmar pân' în Săcele


Numai vaduri ca acele.


Vai de biet român săracul!


Îndărăt tot dă ca racul,


Nici îi merge, nici se-ndeamnă,


Nici îi este toamna toamnă,


Nici e vară vara lui,


Şi-i străin în ţara lui.


De la Turnu-n Dorohoi


Curg duşmanii în puhoi


Şi s-aşează pe la noi;


Şi cum vin cu drum de fier


Toate cântecele pier,


Zboară păsările toate


De neagra străinătate;


Numai umbra spinului


La uşa creştinului.


Îşi dezbracă ţara sânul,


Codrul - frate cu românul -


De secure se tot pleacă


Şi izvoarele îi seacă -


Sărac în ţară săracă!



Cine-au îndrăgit străinii,


Mâncă-i-ar inima câinii,


Mânca-i-ar casa pustia,


Şi neamul nemernicia!


Ştefane, Măria ta,


Перейти на страницу:

Похожие книги