Poezii

Ce tablourile minte, ce simţirea simulează,

Privim reci la lumea asta - vă numim vizionari.

O convenţie e totul; ce-i azi drept mâine-i minciună;

Aţi luptat luptă deşartă, aţi vânat ţintă nebună,

Aţi visat zile de aur pe-astă lume de amar.

"Moartea succede vieţii, viaţa succede la moarte",

Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, altă soarte;

Oamenii din toate cele fac icoană şi simbol;

Numesc sunt, frumos şi bine ce nimic nu însemnează,

Împărţesc a lor gândire pe sisteme numeroase

Şi pun haine de imagini pe cadavrul trist şi gol.

Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită

Unor lucruri n'existente; carte tristă şi-ncâlcită,

Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra.

Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,

Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate.

Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea.

Rămâneţi dară cu bine, sunte firi vizionare,

Ce făceaţi valul să cânte, ce puneaţi steaua să zboare,

Ce creaţi o altă lume pe-astă lume de noroi;

Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâini în ruină,

Proşti şi genii, mic şi mare, sunet, sufletul, lumină, -

Toate-s praf... Lumea-i cum este... şi ca dânsa suntem noi.

1870, 15 august

Făt-Frumos din tei

- Blanca, află că din leagăn

Domnul este al tău mire,

Căci născută eşti, copilă,

Din nevrednică iubire.

Mâini în schit la sfânta Ana

Vei găsi la cel din stele

Mângâierea vieţii tale,

Mântuirea feţei mele.

- Nu voi, tată, să usuce

Al meu suflet tânăr, vesel:

Eu iubesc vânatul, jocul;

Traiul lumii alţii lese-l.

Nu voi părul să mi-l taie,

Ce-mi ajunge la călcâie,

Să orbesc citind pe carte

În fum vânăt de tămâie.

- Ştiu mai bine ce-ţi prieşte,

Las' de-a lumii orice gând,

Mâini în zori de zi pleca-vom

Către schitul vechi şi sfânt.

Ea aude - plânge. Parcă

Îi venea să plece-n lume,

Dusă de pustie gânduri

Şi de-un dor fără de nume.

Şi plângând înfrână calul,

Calul ei cel alb ca neaua,

Îi netează mândra coamă

Şi plângând îi pune şeaua.

S-avântă pe el şi pleacă,

Păru-n vânturi, capu-n piept,

Nu se uită înainte-i,

Nu priveşte îndărăpt.

Pe cărări pierdute-n vale

Merge-n codri făr' de capăt,

Când a serei raze roşii

Asfinţind din ceruri scapăt.

Umbra-n codri ici şi colo

Fulgerează de lumine...

Ea trecea prin frunza-n freamăt

Şi prin murmur de albine;

În mijloc de codru-ajunse

Lângă teiul nalt şi vechi,

Unde-izvorul cel în vrajă

Sună dulce în urechi.

De murmur duios de ape

Ea trezită-atunci tresare,

Vede-un tânăr, ce alături

Pe-un cal negru stă călare.

Cu ochi mari la ea se uită,

Plini de vis, duioşi plutind,

Flori de tei în păru-i negru

Şi la şold un corn de-argint.

Şi-ncepu încet să sune,

Fermecat şi dureros -

Inima-i creştea de dorul

Al străinului frumos.

Părul lui i-atinge părul,

Şi atunci c-obrazul roş

Ea apleacă gene lunge

Peste ochii cuvioşi.

Iar pe buze-i trece-un zâmbet

Înecat, fermecător,

Care gur-abia-i deschide,

Cea uscată de amor.

Când cu totului răpită

Se-ndoi spre el din şele,

El înceată din cântare

Şi-i grăi cu grai de jele,

Ş-o cuprinde de călare -

Ea se apără c-o mână,

Însă totuşi lui se lasă,

Simte inima că-i plină.

Şi pe umărul lui cade

Al ei cap cu faţa-n sus;

Pe când caii pasc alături,

Ea-l privea cu suflet dus.

Numai murmurul cel dulce

Din izvorul fermecat

Asurzeşte melancolic

A lor suflet îmbătat.

Lun-atunci din codri iese,

Noaptea toată stă s-o vadă,

Zugrăveşte umbre negre

Pe câmp alb ca de zăpadă.

Şi mereu ea le lungeşte,

Şi urcând pe cer le mută,

Dar ei trec, se pierd în codri

Cu viaţa lor pierdută.

La castel în poartă calul

Stă a doua zi în spume,

Dar frumoasa lui stăpână

A rămas pierdută-n lume.

1875, 1 februarie

Fiind băiet păduri cutreieram

Fiind băiet păduri cutreieram

Şi mă culcam ades lângă isvor,

Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam

S-aud cum apa sună-ncetişor:

Un freamăt lintrecea din ram în ram

Şi un miros venea adormitor.

Astfel ades eu nopţi întregi am mas,

Blând îngânat de-al valurilor glas.

Răsare luna,-mi bate drept în faţă:

Un rai din basme văd printre pleoape,

Pe câmpi un val de arginţie ceaţă,

Sclipiri pe cer, văpaie preste ape,

Un bucium cântă tainic cu dulceaţă,

Sunând din ce în ce tot mai aproape...

Pe frunza-uscate sau prin naltul ierbii,

Părea c-aud venind în cete cerbii.

Alături teiul vechi mi se deshcide:

Din el ieşi o tânără crăiasă,

Pluteau în lacrimi ochii-mi plini de vise,

Cu fruntea ei într-o maramă deasă,

Cu ochii mari, cu gura-abia închisă;

Ca-n somn încet-încet pe frunze pasă,

Călcând pe vârful micului picior,

Veni alături, mă privi cu dor.

Şi ah, era atâta de frumoasă,

Cum numa-n vis o dată-n viaţa ta

Un înger blând cu faţa radioasă,

Venind din cer se poate arăta;

Iar păru-i blond şi moale ca mătasa

Grumazul alb şi umerii-i vădea.

Prin hainele de tort subţire, fin,

Se vede trupul ei cel alb deplin.

1878

Floare-albastră

- Iar te-ai cufundat în stele

Şi în nori şi-n ceruri nalte?

De nu m-ai uita încalte,

Sufletul vieţii mele.

În zadar râuri în soare

Grămădeşti-n a ta gândire

Şi câmpiile asire

Şi întunecata mare;

Piramidele-nvechite

Urcă-n cer vârful lor mare -

Nu căta în depărtare

Fericirea ta, iubite!

Astfel zise mititica,

Dulce netezindu-mi părul.

Ah! ea spuse adevărul;