Poezii

Eu am râs, n-am zis nimica.

- Hai în codrul cu verdeaţă,

Und-izvoare plâng în vale,

Stânca stă să se prăvale

În prăpastia măreaţă.

Acolo-n ochi de pădure,

Lângă balta cea senină

Şi sub trestia cea lină

Vom şedea în foi de mure.

Şi mi-i spune-atunci poveşti

Şi minciuni cu-a ta guriţă,

Eu pe-un fir de romaniţă

Voi cerca de mă iubeşti.

Şi de-a soarelui căldură

Voi fi roşie ca mărul,

Mi-oi desface de-aur părul,

Să-ţi astup cu dânsul gura.

De mi-i da o sărutare,

Nime-n lume n-a s-o ştie,

Căci va fi sub pălărie -

Ş-apoi cine treabă are!

Când prin crengi s-a fi ivit

Luna-n noaptea cea de vară,

Mi-i ţinea de subsuoară,

Te-oi ţinea de după gât.

Pe cărare-n bolţi de frunze,

Apucând spre sat în vale,

Ne-om da sărutări pe cale,

Dulci ca florile ascunse.

Şi sosind l-al porţii prag,

Vom vorbi-n întunecime:

Grija noastră n-aib-o nime,

Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?

Înc-o gură - şi dispare...

Ca un stâlp eu stam în lună!

Ce frumoasă, ce nebună

E albastra-mi, dulce floare!

. . . . . . . . . . . . . .

Şi te-ai dus, dulce minune,

Ş-a murit iubirea noastră -

Floare-albastră! floare-albastră!...

Totuşi este trist în lume!

Foaia veştedă

(dupa N. Lenau)

Vântu-o foaie vestejită

Mi-au adus mişcând fereasta -

Este moartea ce-mi trimite

Fără plic scrisoarea-aceasta.

Voi păstra-o, voi întinde-o

Între foile acele,

Ce le am din alte timpuri

De la mâna dragei mele.

Cum copacu-şi uită foaia

Ce pe vânt mi-a fost trimisă,

Astfel ea uitat-au poate

Aste foi de dânsa scrise.

Vorbele iubirii moarte

Vinovate-mi stau de faţă,

Dovedite de minciună

Cer să sting a lor viaţă.

Dulcea lor zădărnicie

Nu mă-ndur s-o pun pe foc,

Deşi-mi stau atât de triste

Că nu pot muri pe loc.

Voi păstra întreg amarul

Şi norocul ăstor foi,

În durerea vechii pierderi

Recitindu-mă-napoi;

Numai vestea blând-a morţii,

Foaia tristă le-am adaos:

Moartea vindec-orice rană,

Dând la patime repaos.

Freamăt de codru

Tresărind scânteie lacul

Şi se leagănă sub soare;

Eu, privindu-l din pădure,

Las aleanul să mă fure

Şi ascult de la răcoare

Pitpalacul.

Din izvoare şi din gârle

Apa sună somnoroasă;

Unde soarele pătrunde

Printre ramuri a ei unde,

Ea în valuri sperioase

Se azvârle.

Cucul cântă, mierle, presuri -

Cine ştie să le-asculte?

Ale păsărilor neamuri

Ciripesc pitite-n ramuri

Şi vorbesc cu-atât de multe

Înţelesuri.

Cucu-ntreabă: - Unde-i sora

Viselor noastre de vară?

Mlădioasă şi iubită,

Cu privirea ostenită,

Ca o zână să răsară

Tuturora.

Teiul vechi un ram întins-a,

Ea să poată să-l îndoaie,

Ramul tânăr vânt să-şi deie

Şi de braţe-n sus s-o ieie,

Iară florile să ploaie

Peste dânsa.

Se întreabă trist izvorul:

- Unde mi-i crăiasa oare?

Părul moale despletindu-şi,

Faţa-n apa mea privindu-şi

Să m-atingă visătoare

Cu piciorul?

Am răspuns: - Pădure dragă,

Ea nu vine, nu mai vine!

Singuri, voi, stejari, rămâneţi

De visaţi la ochii vineţi,

Ce luciră pentru mine

Vara-ntreagă.

Ce frumos era în crânguri,

Când cu ea m-am prins tovarăş!

O poveste încântată

Care azi e-ntunecată...

De-unde eşti revino iarăşi,

Să fim singuri!

Glossă

Vreme trece, vreme vine,

Toate-s vechi şi nouă toate;

Ce e rău şi ce e bine

Tu te-ntreabă şi socoate;

Nu spera şi nu ai teamă,

Ce e val ca valul trece;

De te-ndeamnă, de te cheamă,

Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,

În auz ne sună multe,

Cine ţine toate minte

Şi ar sta să le asculte?...

Tu aşează-te deoparte,

Regăsindu-te pe tine,

Când cu zgomote deşarte

Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă

Recea cumpăn-a gândirii

Înspre clipa ce se schimbă

Pentru masca fericirii,

Ce din moartea ei se naşte

Şi o clipă ţine poate;

Pentru cine o cunoaşte

Toate-s vechi şi nouă toate.

Privitor ca la teatru

Tu în lume să te-nchipui:

Joace unul şi pe patru,

Totuşi tu ghici-vei chipu-i,

Şi de plânge, de se ceartă,

Tu în colţ petreci în tine

Şi-nţelegi din a lor artă

Ce e rău şi ce e bine.

Viitorul şi trecutul

Sunt a filei două feţe,

Vede-n capăt începutul

Cine ştie să le-nveţe;

Tot ce-a fost ori o să fie

În prezent le-avem pe toate,

Dar de-a lor zădărnicie

Te întreabă şi socoate.

Căci aceloraşi mijloace

Se supun câte există,

Şi de mii de ani încoace

Lumea-i veselă şi tristă;

Alte măşti, aceeaşi piesă,

Alte guri, aceeaşi gamă,

Amăgit atât de-adese

Nu spera şi nu ai teamă.

Nu spera când vezi mişeii

La izbândă făcând punte,

Te-or întrece nătărăii,

De ai fi cu stea în frunte;

Teamă n-ai, căta-vor iarăşi

Între dânşii să se plece,

Nu te prinde lor tovarăş:

Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirenă,

Lumea-ntinde lucii mreje;

Ca să schimbe-actorii-n scenă,

Te momeşte în vârteje;

Tu pe-alături te strecoară,

Nu băga nici chiar de seamă,

Din cărarea ta afară

De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în laturi,

De hulesc, să taci din gură;

Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,

Dacă ştii a lor măsură;

Zică toţi ce vor să zică,