Poezii

Atunci când după moarte răsplată nu v-aşteaptă,

Faceţi ca-n astă lume să aibă parte dreaptă,

Egală fiecare, şi să trăim ca fraţi!

Sfărmaţi statuia goală a Venerei antice,

Ardeţi acele pânze cu corpuri de ninsori;

Ele stârnesc în suflet ideea neferice

A perfecţiei umane şi ele fac să pice

În ghearele uzurei copile din popor!

Sfărmaţi tot ce aţâţă inima lor bolnavă,

Sfărmaţi palate, temple, ce crimele ascund,

Zvârliţi statui de tirani în foc, să curgă lavă,

Să spele de pe pietre până şi urma sclavă

Celor ce le urmează pân' la al lumii fund!

Sfărmaţi tot ce arată mândrie şi avere,

O! dezbrăcaţi viaţa de haina-i de granit,

De purpură, de aur, de lacrimi, de urât -

Să fie un vis numai, să fie o părere,

Ce făr' de patimi trece în timpul nesfârşit.

Zidiţi din dărmăture gigantici piramide

Ca un memento mori pe al istoriei plan;

Aceasta este arta ce sufletu-ţi deschide

Naintea veciniciei, nu corpul gol ce râde

Cu mutra de vândută, cu ochi vil şi viclean.

O! aduceţi potopul, destul voi aşteptarăţi

Ca să vedeţi ce bine prin bine o să ias';

Nimic... Locul hienei îl luă cel vorbareţ,

Locul cruzimii vechie, cel lins şi pizmătareţ,

Formele se schimbară, dar răul a rămas.

Atunci vă veţi întoarce la vremile-aurite,

Ce mitele albastre ni le şoptesc ades,

Plăcerile egale egal vor fi-mpărţite,

Chiar moartea când va stinge lampa vieţii finite

Vi s-a părea un înger cu părul blond şi des.

Atunci veţi muri lesne fără de-amar şi grijă,

Feciorii-or trăi-n lume cum voi aţi vieţuit,

Chiar clopotul n-a plânge cu limba lui de spijă

Pentru acel de care norocul avu grijă;

Nimeni de-a plânge n-are, el traiul şi-a trăit.

Şi boale ce mizeria ş-averea nefirească

Le nasc în oameni, toate cu-ncetul s-or topi;

Va creşte tot ce-n lume este menit să crească,

Va bea pân-în fund cupa, pân' va vrea s-o zdrobească,

Căci va muri când nu va avea la ce trăi.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Pe malurile Senei, în faeton de gală,

Cezarul trece palid, în gânduri adâncit;

Al undelor greu vuiet, vuirea în granit

A sute d-echipajuri, gândirea-i n-o înşală;

Poporul loc îi face tăcut şi umilit.

Zâmbirea lui deşteaptă, adâncă şi tăcută,

Privirea-i ce citeşte în suflete-omeneşti,

Şi mâna-i care poartă destinele lumeşti,

Cea grupă zdrenţuită în cale-i o salută.

Mărirea-i e în taină legată de aceşti.

Convins ca voi el este-n nălţimea-i solitară

Lipsită de iubire, cum că principiul rău,

Nedreptul şi minciuna al lumii duce frâu;

Istoria umană în veci se desfăşoară,

Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău.

Şi el - el vârful mândru al celor ce apasă -

Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut.

De aţi lipsi din lume, voi cauza-ntunecoasă

De răsturnări măreţe, mărirea-i radioasă,

Cezarul, chiar Cezarul de mult ar fi căzut.

Cu ale voastre umbre nimica crezătoare,

Cu zâmbetu-vă rece, de milă părăsit,

Cu mintea de dreptate şi bine râzătoare,

Cu umbra voastră numai, puteri îngrozitoare,

La jugu-i el sileşte pe cei ce l-au urât.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Parisul arde-n valuri, furtuna-n el se scaldă,

Turnuri ca facle negre trăsnesc arzând în vânt -

Prin limbile de flăcări, ce-n valuri se frământ,

Răcnete, vuiet de-arme pătrund marea cea caldă,

Evul e un cadavru, Paris - al lui mormânt.

Pe stradele-ncruşite de flăcări orbitoare,

Suiţi pe baricade de bulgări de granit,

Se mişc batalioane a plebei proletare,

Cu cuşme frigiene şi arme lucitoare,

Şi clopote de-alarmă răsună răguşit.

Ca marmura de albe, ca ea nepăsătoare,

Prin aerul cel roşu, femei trec cu-arme-n braţ,

Cu păr bogat şi negru ce pe-umeri se coboară

Şi sânii lor acopăr - e ură şi turbare

În ochii lor cei negri, adânci şi desperaţi.

O! luptă-te-nvălită în pletele-ţi bogate,

Eroic este astăzi copilul cel pierdut!

Căci flamura cea roşă cu umbra-i de dreptate

Sfinţeşte-a ta viaţă de tină şi păcate;

Nu! nu eşti tu de vină, ci cei ce te-au vândut!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Scânteie marea lină, şi placele ei sure

Se mişc una pe alta ca pături de cristal

Prin lunce prăvălite; din tainica pădure

Apare luna mare câmpiilor azure,

Împlându-le cu ochiul ei mândru, triumfal.

Pe undele încete îşi mişcă legănate

Corăbii învechite scheletele de lemn;

Trecând încet ca umbre - ţin pânzele umflate

În faţa lunei, care prin ele-atunci străbate,

Şi-n roată de foc galben stă faţa-i ca un semn.

Pe maluri zdrumicate de aiurirea mării

Cezaru-ncă veghează la trunchiul cel plecat

Al salciei pletoase - şi-ntinse-a apei arii

În cercuri fulgerânde se pleacă lin suflării

A zefirului nopţii şi sună cadenţat.

Îi pare că prin aer în noaptea înstelată,

Călcând pe vârf de codri, pe-a apelor măriri,

Trecea cu barba albă - pe fruntea-ntunecată

Cununa cea de paie îi atârna uscată -

Moşneagul rege Lear.

Uimit privea Cezarul la umbra cea din nouri,

Prin creţi ai cărei stele lin tremurând transpar,

I se deschide-n minte tot sensul din tablouri

A vieţii sclipitoare... A popoarelor ecouri

Par glasuri ce îmbracă o lume de amar:

"În orice om o lume îşi face încercarea,

Bătrânul Demiurgos se opinteşte-n van;

În orice minte lumea îşi pune întrebarea

Din nou: de unde vine şi unde merge floarea

Dorinţelor obscure sădite în noian?