Poezii

N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,

Geniu-ţi romantic, munţii în lumină,

Văile în flori,

Râuri resăltânde printre stânce nante,

Apele lucinde-n dalbe diamante

Peste câmpii-n zori.

Ale sorţii mele plângeri şi surâse,

Îngânate-n cânturi, îngânate-n vise

Tainic şi uşor,

Toate-mi trec prin gându-mi, trec pe dinainte,

Inima mi-o fură şi cu dulci cuvinte

Îmi şoptesc de dor.

Numai lângă sânu-ţi geniile rele,

Care îmi descântă firul vieţii mele,

Parcă dormita;

Mă lăsară-n pace, ca să cânt în lume,

Să-mi visez o soartă mândră de-al meu nume

Şi de steaua mea.

Când pe bolta brună tremură Selene,

Cu un pas melodic, cu un pas alene

Lin în calea sa,

Eol pe-a sa arpă blând răsunătoare

Cânt-a nopţii dulce, mistică cântare,

Cânt din Valhala.

Atunci ca şi silful, ce n-adoarme-n pace,

Inima îmi bate, bate, şi nu tace,

Tremură uşor,

În fantazii mândre ea îşi face cale,

Peste munţi cu codri, peste deal şi vale

Mână al ei dor.

Mână doru-i tainic colo, înspre tine,

Ochiul îmi sclipeşte, genele-mi sunt pline,

Inima mi-i grea;

Astfel totdeauna, când gândesc la tine,

Sufletul mi-apasă nouri de suspine,

Bucovina mea!

La mijloc de codru...

La mijloc de codru des

Toate păsările ies,

Din huceag de aluniş,

La voiosul luminiş,

Luminiş de lângă baltă,

Care-n trestia înaltă

Legănându-se din unde,

În adâncu-i se pătrunde

Şi de lună şi de soare

Şi de păsări călătoare,

Şi de lună şi de stele

Şi de zbor de rândurele

Şi de chipul dragei mele.

La moartea principelui Ştirbey

Turnurile mişcă-n doliu a lor inimi de aramă

Şi un înger cu-aripi negre, cu diademă de spini,

Cu cântarea-i plângătoare lumea mişcă, lumea cheamă,

Precum mişcă vântu-n cântec faţa mării de senin.

Şi cu ochiul plin de lacrimi naţiunea cea română,

Care are-n mii de inimi sufletul ei tremurând,

Vede cum prin nori se stinge stea cu flacără divină

Şi aude-n cer un tunet şi un gemet pe pământ...

A-ntristării neagră-aripă peste lume se întinde,

Totul tace, căci durerea este mută ca un gând,

Lumea azi nimic nu vede, ochiu-i nimic nu cuprinde,

Decât cursu-acelui astru ce se sparge p-un mormânt.

Cine-i acvila ce cade? Cine-i stânca ce se sfarmă?

Cine-i leul ce închide cu durere ochii săi?

Cine-i tunetul ce moare umplând lumea de alarmă?...

- Este domnul României: Barbu Dimitrie Ştirbey!...

La mormântul lui Aron Pumnul

Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,

Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta;

C-acuma din pleiada-ţi auroasă şi senină

Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină,

Se stinse-o dalbă stea!

Metalica, vibrânda a clopotelor jale

Vuieşte în cadenţă şi sună întristat;

Căci, ah! geniul mare al deşteptării tale

Păşi, se duse-acuma pe-a nemuririi cale

Şi-n urmă-i ne-a lăsat!

Te-ai dus, te-ai dus din lume, o! geniu nalt şi mare,

Col? unde te-aşteaptă toţi îngerii în cor,

Ce-ntoană tainic, dulce a sferelor cântare

Şi-ţi împletesc ghirlande, cununi mirositoare,

Cununi de albe flori!

Te plânge Bucovina, te plânge-n voce tare,

Te plânge-n tânguire şi locul tău natal;

Căci umbra ta măreaţă în falnica-i zburare

O urmă-ncet cu ochiul în tristă lăcrimare

Ce-i simţ naţional!

Urmeze încă-n cale-ţi şi lacrima duioasă,

Ce junii toţi o varsă pe trist mormântul tău,

Urmeze-ţi ea prin zboru-ţi în cânturi tânguioase.

În cânturi răsunânde, suspine-armonioase,

Colo, în Eliseu!...

La steaua

La steaua care-a răsărit

E-o cale-atât de lungă,

Că mii de ani i-au trebuit

Luminii să ne-ajungă.

Poate de mult s-a stins în drum

În depărtări albastre,

Iar raza ei abia acum

Luci vederii noastre,

Icoana stelei ce-a murit

Încet pe cer se suie:

Era pe când nu s-a zărit,

Azi o vedem, şi nu e.

Tot astfel când al nostru dor

Pieri în noapte-adâncă,

Lumina stinsului amor

Ne urmăreşte încă.

Lacul

Lacul codrilor albastru

Nuferi galbeni îl încarcă;

Tresărind în cercuri albe

El cutremură o barcă.

Şi eu trec de-a lung de maluri,

Parc-ascult şi parc-aştept

Ea din trestii să răsară

Şi să-mi cadă lin pe piept;

Să sărim în luntrea mică,

Îngânaţi de glas de ape,

Şi să scap din mână cârma,

Şi lopeţile să-mi scape;

Să plutim cuprinşi de farmec

Sub lumina blândei lune -

Vântu-n trestii lin foşnească,

Unduioasa apă sune!

Dar nu vine... Singuratic

În zadar suspin şi sufăr

Lângă lacul cel albastru

Încărcat cu flori de nufăr.

Lasă-ţi lumea...

Lasă-ţi lumea ta uitată,

Mi te dă cu totul mie,

De ţi-ai da viaţa toată,

Nime-n lume nu ne ştie.

Vin' cu mine, rătăceşte

Pe cărări cu cotituri,

Unde noaptea se trezeşte

Glasul vechilor păduri.

Printre crengi scânteie stele,

Farmec dând cărării strâmte,

Şi afară doar de ele

Nime-n lume nu ne simte.

Părul tău ţi se desprinde

Şi frumos ţi se mai şede,

Nu zi ba de te-oi cuprinde,

Nime-n lume nu ne vede.

Tânguiosul bucium sună,

L-ascultăm cu-atâta drag,

Pe când iese dulcea lună

Dintr-o rarişte de fag.

Îi răspunde codrul verde

Fermecat şi dureros,

Iară sufletu-mi se pierde

După chipul tău frumos.

Te desfaci c-o dulce silă,

Mai nu vrei şi mai te laşi,

Ochii tăi sunt plini de milă,

Chip de înger drăgălaş.

Iată lacul. Luna plină,

Poleindu-l, îl străbate;

El, aprins de-a ei lumină,

Simte-a lui singurătate.

Tremurând cu unde-n spume,

Între trestie le farmă