Читаем Poezii полностью

- Ce voi? Aş vrea să nu mai stai


Pe gânduri totdeauna,


Să râzi mai bine şi să-mi dai


O gură, numai una.



- Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri,


Dă-mi pace, fugi departe -


O, de luceafărul din cer


M-a prins un dor de moarte.



- Dacă nu ştii, ţi-aş arăta


Din bob în bob amorul,


Ci numai nu te mânia,


Ci stai cu binişorul.



Cum vânătoru-ntinde-n crâng


La păsărele laţul,


Când ţi-oi întinde braţul stâng


Să mă cuprinzi cu braţul;



Şi ochii tăi nemişcători


Sub ochii mei rămâie...


De te înalţ de subsuori


Te-nalţă din călcâie;



Când faţa mea se pleacă-n jos,


În sus rămâi cu faţa,


Să ne privim nesăţios


Şi dulce toată viaţa;



Şi ca să-ţi fie pe deplin


Iubirea cunoscută,


Când sărutându-te mă-nclin,


Tu iarăşi mă sărută.



Ea-l asculta pe copilaş


Uimită şi distrasă,


Şi ruşinos şi drăgălaş,


Mai nu vrea, mai se lasă,



Şi-i zice-ncet: - Încă de mic


Te cunoşteam pe tine,


Şi guraliv şi de nimic,


Te-ai potrivi cu mine...



Dar un luceafăr, răsărit


Din liniştea uitării,


Dă orizon nemărginit


Singurătăţii mării;



Şi tainic genele le plec,


Căci mi le umple plânsul


Când ale apei valuri trec


Călătorind spre dânsul;



Luceşte c-un amor nespus,


Durerea să-mi alunge,


Dar se înalţă tot mai sus,


Ca să nu-l pot ajunge.



Pătrunde trist cu raze reci


Din lumea ce-l desparte...


În veci îl voi iubi şi-n veci


Va rămânea departe...



De-aceea zilele îmi sunt


Pustii ca nişte stepe,


Dar nopţile-s de-un farmec sfânt


Ce nu-l mai pot pricepe.



- Tu eşti copilă, asta e...


Hai ş-om fugi în lume,


Doar ni s-or pierde urmele


Şi nu ne-or şti de nume,



Căci amândoi vom fi cuminţi,


Vom fi voioşi şi teferi,


Vei pierde dorul de părinţi


Şi visul de luceferi.



...



Porni luceafărul. Creşteau


În cer a lui aripe,


Şi căi de mii de ani treceau


În tot atâtea clipe.



Un cer de stele dedesubt,


Deasupra-i cer de stele -


Părea un fulger ne'ntrerupt


Rătăcitor prin ele.



Şi din a chaosului văi,


Jur împrejur de sine,


Vedea, ca-n ziua cea dentâi,


Cum izvorau lumine;



Cum izvorând îl înconjor


Ca nişte mări, de-a-notul...


El zboară, gând purtat de dor,


Pân' piere totul, totul;



Căci unde-ajunge nu-i hotar,


Nici ochi spre a cunoaşte,


Şi vremea-ncearcă în zadar


Din goluri a se naşte.



Nu e nimic şi totuşi e


O sete care-l soarbe,


E un adânc asemene


Uitării celei oarbe.



- De greul negrei vecinicii,


Părinte, mă dezleagă


Şi lăudat pe veci să fii


Pe-a lumii scară-ntreagă;



O, cere-mi, Doamne, orice preţ


Dar dă-mi o altă soarte,


Căci tu izvor eşti de vieţi


Şi dătător de moarte;



Reia-mi al nemuririi nimb


Şi focul din privire,


Şi pentru toate dă-mi în schimb


O oră de iubire...



Din chaos, Doamne,-am apărut


Şi m-aş întoarce-n chaos...


Şi din repaos m-am născut,


Mi-e sete de repaos.



- Hyperion, ce din genuni


Răsai c-o-ntreagă lume,


Nu cere semne şi minuni


Care n-au chip şi nume;



Tu vrei un om să te socoţi


Cu ei să te asameni?


Dar piară oamenii cu toţi,


S-ar naşte iarăşi oameni.



Ei numai doar durează-n vânt


Deşerte idealuri -


Când valuri află un mormânt,


Răsar în urmă valuri;



Ei doar au stele cu noroc


Şi prigoniri de soarte,


Noi nu avem nici timp, nici loc


Şi nu cunoaştem moarte.



Din sânul vecinicului ieri


Trăieşte azi ce moare,


Un soare de s-ar stinge-n cer


S-aprinde iarăşi soare;



Părând pe veci a răsări,


Din urmă moartea-l paşte,


Căci toţi se nasc spre a muri


Şi mor spre a se naşte.



Iar tu, Hyperion, rămâi


Oriunde ai apune...


Cere-mi cuvântul meu dentâi -


Să-ţi dau înţelepciune?



Vrei să dau glas acelei guri,


Ca dup-a ei cântare


Să se ia munţii cu păduri


Şi insulele-n mare?



Vrei poate-n faptă să arăţi


Dreptate şi tărie?


Ţi-aş da pământul în bucăţi


Să-l faci împărăţie.



Îţi dau catarg lângă catarg,


Oştiri spre a străbate


Pământu-n lung şi marea-n larg,


Dar moartea nu se poate...



Şi pentru cine vrei să mori?


Întoarce-te, te-ndreaptă


Spre-acel pământ rătăcitor


Şi vezi ce te aşteaptă.



...



În locul lui menit din cer


Hyperion se-ntoarse


Şi, ca şi-n ziua cea de ieri,


Lumina şi-o revarsă.



Căci este sara-n asfinţit


Şi noaptea o să-nceapă;


Răsare luna liniştit


Şi tremurând din apă



Şi umple cu-ale ei scântei


Cărările din crânguri.


Sub şirul lung de mândri tei


Şedeau doi tineri singuri:



- O, lasă-mi capul meu pe sân,


Iubito, să se culce


Sub raza ochiului senin


Şi negrăit de dulce;



Cu farmecul luminii reci


Gândirile străbate-mi,


Revarsă linişte de veci


Pe noaptea mea de patimi.



Şi de asupra mea rămâi


Durerea mea de-o curmă,


Căci eşti iubirea mea dentâi


Şi visul meu din urmă.



Hyperion vedea de sus


Uimirea-n a lor faţă:


Abia un braţ pe gât i-a pus


Şi ea l-a prins în braţe...



Miroase florile-argintii


Şi cad, o dulce ploaie,


Pe creştetele-a doi copii


Cu plete lungi, bălaie.



Ea, îmbătată de amor,


Ridică ochii. Vede


Luceafărul. Şi-ncetişor


Dorinţele-i încrede:



- Cobori în jos, luceafăr blând,


Alunecând pe-o rază,


Pătrunde-n codru şi în gând,


Norocu-mi luminează!



El tremură ca alte dăţi


În codri şi pe dealuri,


Călăuzind singurătăţi


De mişcătoare valuri;



Dar nu mai cade ca-n trecut


În mări din tot înaltul:


- Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,


Dac-oi fi eu sau altul?



Trăind în cercul vostru strâmt


Norocul vă petrece,


Ci eu în lumea mea mă simt


Nemuritor şi rece.



1883, aprilie

Mai am un singur dor


Mai am un singur dor:


În liniştea serii


Să mă lăsaţi să mor


La marginea mării;



Să-mi fie somnul lin


Şi codrul aproape,


Перейти на страницу:

Похожие книги