Poezii

Un sunet de clopot în orele sfinte,

Un vis ce îşi moaie aripa-n amar,

Astfel ai trecut de al lumii hotar.

Trecut-ai când ceru-i câmpie senină,

Cu râuri de lapte şi flori de lumină,

Când norii cei negri par sombre palate,

De luna regină pe rând vizitate.

Te văd ca o umbră de-argint strălucită,

Cu-aripi ridicate la ceruri pornită,

Suind, palid suflet, a norilor schele,

Prin ploaie de raze, ninsoare de stele.

O rază te-nalţă, un cântec te duce,

Cu braţele albe pe piept puse cruce,

Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier

Argint e pe ape şi aur în aer.

Văd sufletu-ţi candid prin spaţiu cum trece;

Privesc apoi lutul rămas... alb şi rece,

Cu haina lui lungă culcat în sicriu,

Privesc la surâsu-ţi rămas încă viu -

Şi-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială,

De ce-ai murit, înger cu faţa cea pală?

Au nu ai fost jună, n-ai fost tu frumoasă?

Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă?

Dar poate acolo să fie castele

Cu arcuri de aur zidite din stele,

Cu râuri de foc şi cu poduri de-argint,

Cu ţărmuri de smirnă, cu flori care cânt;

Să treci tu prin ele, o sfântă regină,

Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină,

În haină albastră stropită cu aur,

Pe fruntea ta pală cunună de laur.

O, moartea e-un chaos, o mare de stele,

Când viaţa-i o baltă de vise rebele;

O, moartea-i un secol cu sori înflorit,

Când viaţa-i un basmu pustiu şi urât. -

Dar poate... o! capu-mi pustiu cu furtune,

Gândirile-mi rele sugrum' cele bune...

Când sorii se sting şi când stelele pică,

Îmi vine a crede că toate-s nimică.

Se poate ca bolta de sus să se spargă,

Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,

Să văd cerul negru că lumile-şi cerne

Ca prăzi trecătoare a morţii eterne...

Ş-atunci de-a fi astfel... atunci în vecie

Suflarea ta caldă ea n-o să învie,

Atunci graiu-ţi dulce în veci este mut...

Atunci acest înger n-a fost decât lut.

Şi totuşi, ţărână frumoasă şi moartă,

De racla ta razim eu harfa mea spartă

Şi moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc

O rază fugită din chaos lumesc.

Ş-apoi... cine ştie de este mai bine

A fi sau a nu fi... dar ştie oricine

Că ceea ce nu e, nu simte dureri,

Şi multe dureri-s, puţine plăceri.

A fi? Nebunie şi tristă şi goală;

Urechea te minte şi ochiul te-nşală;

Ce-un secol ne zice ceilalţi o deszic.

Decât un vis sarbăd, mai bine nimic.

Văd vise-ntrupate gonind după vise,

Pân' dau în morminte ce-aşteaptă deschise,

Şi nu ştiu gândirea-mi în ce o să stâng:

Să râd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plâng?

La ce?... Oare totul nu e nebunie?

Au moartea ta, înger, de ce fu să fie?

Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,

Trăit-ai anume ca astfel să mori?

De e sens într-asta, e-ntors şi ateu,

Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.

Nu mă înţelegi

În ochii mei acuma nimic nu are preţ

Ca taina ce ascunde a tale frumuseţi;

Căci pentru care altă minune decât tine

Mi-aş risipi o viaţă de cugetări senine

Pe basme şi nimicuri, cuvinte cumpănind,

Cu pieritorul sunet al lor să te cuprind,

În lanţuri de imagini duiosul vis să-l ferec,

Să-mpiedec umbra-i dulce de-a merge-n întunerec.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Şi azi când a mea minte, a farmecului roabă,

Din orişice durere îţi face o podoabă,

Şi când răsai nainte-mi ca marmura de clară,

Când ochiul tău cel mândru străluce în afară,

Întunecând privirea-mi, de nu pot să văd încă

Ce-adânc trecut de gânduri e-n noaptea lui adâncă,

Azi când a mea iubire e-atâta de curată

Ca farmecul de care tu eşti împresurată,

Ca setea cea eternă ce-o au dupăolaltă

Lumina de-ntunerec şi marmura de daltă,

Când dorul meu e-atâta de-adânc şi-atât de sfânt

Cum nu mai e nimica în cer şi pe pământ,

Când e o-namorare de tot ce e al tău,

De-un zâmbet, de-un cutremur, de bine şi de rău,

Când eşti enigma însăşi a vieţii mele-ntregi...

Azi văd din a ta vorbă că nu mă înţelegi!

Noaptea...

Noaptea potolit şi vânăt arde focul în cămin;

Dintr-un colţ pe-o sofă roşă eu în faţa lui privesc,

Pân' ce mintea îmi adoarme, pân' ce genele-mi clipesc;

Lumânarea-i stinsă-n casă... somnu-i cald, molatic, lin.

Atunci tu prin întuneric te apropii surâzândă,

Albă ca zăpada iernei, dulce ca o zi de vară;

Pe genunchi îmi şezi, iubito, braţele-ţi îmi înconjoară

Gâtul... iar tu cu iubire priveşti faţa mea pălindă.

Cu-ale tale braţe albe, moi, rotunde, parfumate,

Tu grumazul mi-l înlănţui, pe-al meu piept capul ţi-l culci;

Ş-apoi ca din vis trezită, cu mâinuţe albe, dulci,

De pe fruntea mea cea tristă tu dai viţele-ntr-o parte.

Netezeşti încet şi leneş fruntea mea cea liniştită

Şi gândind că dorm, şireato, apeşi gura ta de foc

Pe-ai mei ochi închişi ca somnul şi pe frunte-mi în mijloc

Şi surâzi, cum râde visul într-o inimă-ndrăgită.

O! desmiardă, pân' ce fruntea-mi este netedă şi lină,

O! desmiardă, pân-eşti jună ca lumina cea din soare,

Pân-eşti clară ca o rouă, pân-eşti dulce ca o floare,

Pân' nu-i faţa mea zbârcită, pân' nu-i inima bătrână.

Nu voi mormânt bogat

Nu voi mormânt bogat,

Cântare şi flamuri,

Ci-mi împletiţi un pat

Din tinere ramuri.

Şi nime-n urma mea

Nu-mi plângă la creştet,

Frunzişului veşted

Doar vântul glas să-i dea.

În liniştea serii

Să mă-ngropaţi, pe când

Trec stoluri greu zburând

La marginea mării.