Читаем Poezii полностью

Un sunet de clopot în orele sfinte,


Un vis ce îşi moaie aripa-n amar,


Astfel ai trecut de al lumii hotar.



Trecut-ai când ceru-i câmpie senină,


Cu râuri de lapte şi flori de lumină,


Când norii cei negri par sombre palate,


De luna regină pe rând vizitate.



Te văd ca o umbră de-argint strălucită,


Cu-aripi ridicate la ceruri pornită,


Suind, palid suflet, a norilor schele,


Prin ploaie de raze, ninsoare de stele.



O rază te-nalţă, un cântec te duce,


Cu braţele albe pe piept puse cruce,


Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier


Argint e pe ape şi aur în aer.



Văd sufletu-ţi candid prin spaţiu cum trece;


Privesc apoi lutul rămas... alb şi rece,


Cu haina lui lungă culcat în sicriu,


Privesc la surâsu-ţi rămas încă viu -



Şi-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială,


De ce-ai murit, înger cu faţa cea pală?


Au nu ai fost jună, n-ai fost tu frumoasă?


Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă?



Dar poate acolo să fie castele


Cu arcuri de aur zidite din stele,


Cu râuri de foc şi cu poduri de-argint,


Cu ţărmuri de smirnă, cu flori care cânt;



Să treci tu prin ele, o sfântă regină,


Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină,


În haină albastră stropită cu aur,


Pe fruntea ta pală cunună de laur.



O, moartea e-un chaos, o mare de stele,


Când viaţa-i o baltă de vise rebele;


O, moartea-i un secol cu sori înflorit,


Când viaţa-i un basmu pustiu şi urât. -



Dar poate... o! capu-mi pustiu cu furtune,


Gândirile-mi rele sugrum' cele bune...


Când sorii se sting şi când stelele pică,


Îmi vine a crede că toate-s nimică.



Se poate ca bolta de sus să se spargă,


Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,


Să văd cerul negru că lumile-şi cerne


Ca prăzi trecătoare a morţii eterne...



Ş-atunci de-a fi astfel... atunci în vecie


Suflarea ta caldă ea n-o să învie,


Atunci graiu-ţi dulce în veci este mut...


Atunci acest înger n-a fost decât lut.



Şi totuşi, ţărână frumoasă şi moartă,


De racla ta razim eu harfa mea spartă


Şi moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc


O rază fugită din chaos lumesc.



Ş-apoi... cine ştie de este mai bine


A fi sau a nu fi... dar ştie oricine


Că ceea ce nu e, nu simte dureri,


Şi multe dureri-s, puţine plăceri.



A fi? Nebunie şi tristă şi goală;


Urechea te minte şi ochiul te-nşală;


Ce-un secol ne zice ceilalţi o deszic.


Decât un vis sarbăd, mai bine nimic.



Văd vise-ntrupate gonind după vise,


Pân' dau în morminte ce-aşteaptă deschise,


Şi nu ştiu gândirea-mi în ce o să stâng:


Să râd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plâng?



La ce?... Oare totul nu e nebunie?


Au moartea ta, înger, de ce fu să fie?


Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,


Trăit-ai anume ca astfel să mori?



De e sens într-asta, e-ntors şi ateu,


Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.



Nu mă înţelegi


În ochii mei acuma nimic nu are preţ


Ca taina ce ascunde a tale frumuseţi;


Căci pentru care altă minune decât tine


Mi-aş risipi o viaţă de cugetări senine


Pe basme şi nimicuri, cuvinte cumpănind,


Cu pieritorul sunet al lor să te cuprind,


În lanţuri de imagini duiosul vis să-l ferec,


Să-mpiedec umbra-i dulce de-a merge-n întunerec.



. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .



Şi azi când a mea minte, a farmecului roabă,


Din orişice durere îţi face o podoabă,


Şi când răsai nainte-mi ca marmura de clară,


Când ochiul tău cel mândru străluce în afară,


Întunecând privirea-mi, de nu pot să văd încă


Ce-adânc trecut de gânduri e-n noaptea lui adâncă,


Azi când a mea iubire e-atâta de curată


Ca farmecul de care tu eşti împresurată,


Ca setea cea eternă ce-o au dupăolaltă


Lumina de-ntunerec şi marmura de daltă,


Când dorul meu e-atâta de-adânc şi-atât de sfânt


Cum nu mai e nimica în cer şi pe pământ,


Când e o-namorare de tot ce e al tău,


De-un zâmbet, de-un cutremur, de bine şi de rău,


Când eşti enigma însăşi a vieţii mele-ntregi...


Azi văd din a ta vorbă că nu mă înţelegi!

Noaptea...


Noaptea potolit şi vânăt arde focul în cămin;


Dintr-un colţ pe-o sofă roşă eu în faţa lui privesc,


Pân' ce mintea îmi adoarme, pân' ce genele-mi clipesc;


Lumânarea-i stinsă-n casă... somnu-i cald, molatic, lin.



Atunci tu prin întuneric te apropii surâzândă,


Albă ca zăpada iernei, dulce ca o zi de vară;


Pe genunchi îmi şezi, iubito, braţele-ţi îmi înconjoară


Gâtul... iar tu cu iubire priveşti faţa mea pălindă.



Cu-ale tale braţe albe, moi, rotunde, parfumate,


Tu grumazul mi-l înlănţui, pe-al meu piept capul ţi-l culci;


Ş-apoi ca din vis trezită, cu mâinuţe albe, dulci,


De pe fruntea mea cea tristă tu dai viţele-ntr-o parte.



Netezeşti încet şi leneş fruntea mea cea liniştită


Şi gândind că dorm, şireato, apeşi gura ta de foc


Pe-ai mei ochi închişi ca somnul şi pe frunte-mi în mijloc


Şi surâzi, cum râde visul într-o inimă-ndrăgită.



O! desmiardă, pân' ce fruntea-mi este netedă şi lină,


O! desmiardă, pân-eşti jună ca lumina cea din soare,


Pân-eşti clară ca o rouă, pân-eşti dulce ca o floare,


Pân' nu-i faţa mea zbârcită, pân' nu-i inima bătrână.

Nu voi mormânt bogat

Nu voi mormânt bogat,


Cântare şi flamuri,


Ci-mi împletiţi un pat


Din tinere ramuri.



Şi nime-n urma mea


Nu-mi plângă la creştet,


Frunzişului veşted


Doar vântul glas să-i dea.



În liniştea serii


Să mă-ngropaţi, pe când


Trec stoluri greu zburând


La marginea mării.



Перейти на страницу:

Похожие книги