Poezii

Ochiu-mi o cata

In lumea lata.

Cu mintea beata

Eu plang si cânt.

Revedere

- Codrule, codruţule,

Ce mai faci, drăguţule,

Că de când nu ne-am văzut

Multă vreme au trecut

Şi de când m-am depărtat,

Multă lume am umblat.

- Ia, eu fac ce fac de mult,

Iarna viscolu-l ascult,

Crengile-mi rupându-le,

Apele-astupându-le,

Troienind cărările

Şi gonind cântările;

Şi mai fac ce fac de mult,

Vara doina mi-o ascult

Pe cărarea spre izvor

Ce le-am dat-o tuturor,

Umplându-şi cofeile,

Mi-o cântă femeile.

- Codrule cu râuri line,

Vreme trece, vreme vine,

Tu din tânăr precum eşti

Tot mereu întinereşti.

- Ce mi-i vremea, când de veacuri

Stele-mi scânteie pe lacuri,

Că de-i vremea rea sau bună,

Vântu-mi bate, frunza-mi sună;

Şi de-i vremea bună, rea,

Mie-mi curge Dunărea.

Numai omu-i schimbător,

Pe pământ rătăcitor,

Iar noi locului ne ţinem,

Cum am fost aşa rămânem:

Marea şi cu râurile,

Lumea cu pustiurile,

Luna şi cu soarele,

Codrul cu izvoarele.

Rugăciunea unui dac

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,

Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,

Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeuna,

Căci unul erau toate şi totul era una;

Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată

Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,

Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:

Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?

El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii

Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,

El zeilor dă suflet şi lumii fericire,

El este-al omenimei izvor de mântuire:

Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,

El este moartea morţii şi învierea vieţii!

Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei,

Şi inima-mi umplut-au cu farmecele milei,

În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers

Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i viers,

Şi tot pe lângă-acestea cerşesc înc-un adaos:

Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!

Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,

Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă,

S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mă râdă,

Puteri să puie-n braţul ce-ar sta să mă ucidă,

Ş-acela între oameni devină cel întâi

Ce mi-a răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi.

Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,

Pân' ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrime e sec,

Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte,

C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte,

Că chinul şi durerea simţirea-mi a-mpietrit-o,

Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o -

Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor...

Poate-oi uita durerea-mi şi voi putea să mor.

Străin şi făr' de lege de voi muri - atunce

Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l-arunce,

Ş-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,

Ce-o să asmuţe câinii, ca inima-mi s-o rumpă,

Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă,

Îndură-te, stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă!

Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc

Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.

Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec,

Spre ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec,

Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă

Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă!

S-a dus amorul...

S-a dus amorul, un amic

Supus amândurora,

Deci cânturilor mele zic

Adio tuturora.

Uitarea le închide-n scrin

Cu mâna ei cea rece,

Şi nici pe buze nu-mi mai vin,

Şi nici prin gând mi-or trece.

Atâta murmur de izvor,

Atât senin de stele,

Şi un atât de trist amor

Am îngropat în ele!

Din ce noian îndepărtat

Au răsărit în mine!

Cu câte lacrimi le-am udat,

Iubito, pentru tine!

Cum străbăteau atât de greu

Din jalea mea adâncă,

Şi cât de mult îmi pare rău

Că nu mai sufăr încă!

Că nu mai vrei să te araţi

Lumină de-ndeparte,

Cu ochii tăi întunecaţi

Renăscători din moarte!

Şi cu acel smerit surâs,

Cu acea blândă faţă,

Să faci din viaţa mea un vis,

Din visul meu o viaţă.

Să mi se pară cum că creşti

De cum răsare luna,

În umbra dulcilor poveşti

Din nopţi o mie una.

Era un vis misterios

Şi blând din cale-afară,

Şi prea era detot frumos

De-au trebuit să piară.

Prea mult un înger mi-ai părut

Şi prea puţin femeie,

Ca fericirea ce-am avut

Să fi putut să steie.

Prea ne pierdusem tu şi eu

În al ei farmec poate,

Prea am uitat pe Dumnezeu

Precum uitarăm toate.

Şi poate că nici este loc

Pe-o lume de mizerii

Pentr-un atât de sfânt noroc

Străbătător durerii!

Sara pe deal

Sara pe deal buciumul sună cu jale,

Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,

Apele plâng, clar izvorând în fântâne;

Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine.

Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară,

Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,

Stelele nasc umezi pe bolta senină,

Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină.

Nourii curg, raze-a lor şiruri despică,

Streşine vechi casele-n lună ridică,

Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână,

Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.

Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare

Vin de la câmp; toaca răsună mai tare,

Clopotul vechi umple cu glasul lui sara,

Sufletul meu arde-n iubire ca para.

Ah! în curând satul în vale-amuţeşte;

Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbeşte:

Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,

Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă.

Ne-om răzima capetele-unul de altul

Şi surâzând vom adormi sub înaltul,

Vechiul salcâm. - Astfel de noapte bogată,