Poezii

Să-mi fie somnul lin

Şi codrul aproape,

Lucească cer senin

Eternelor ape,

Care din văi adânci

Se-nalţă la maluri,

Cu braţe de valuri

S-ar atârna de stânci -

Şi murmură-ntruna

Când spumegând recad,

Iar pe păduri de brad

Alunece luna.

Reverse dulci scântei

Atotştiutoarea,

Deasupră-mi crengi de tei

Să-şi scuture floarea.

Nemaifiind pribeag

De-atunci înainte,

Aduceri aminte

M-or coperi cu drag

Şi stinsele patemi

Le-or troieni căzând,

Uitarea întinzând

Pe singurătate-mi.

Numai poetul

Lumea toată-i trecătoare,

Oamenii se trec şi mor

Ca şi miile de unde,

Ca un suflet le pătrunde,

Treierând necontenit

Sânul mării infinit.

Numai poetul,

Ca păsări ce zboară

Deasupra valurilor,

Trece peste nemărginirea timpurilui:

În ramurile gândului,

În sfintele lunci,

Unde păsări ca el

Se-ntrec în cântări.

O, mamă...

O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi

Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;

Deasupra criptei negre a sfântului mormânt

Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt,

Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău...

Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.

Când voi muri, iubito, la creştet să nu-mi plângi;

Din teiul sfânt şi dulce o ramură să frângi,

La capul meu cu grijă tu ramura s-o-ngropi,

Asupra ei să cadă a ochilor tăi stropi;

Simţi-o-voi odată umbrind mormântul meu...

Mereu va creşte umbra-i, eu voi dormi mereu.

Iar dacă împreună va fi ca să murim,

Să nu ne ducă-n triste zidiri de ţintirim,

Mormântul să ni-l sape la margine de râu,

Ne pună-n încăperea aceluiaşi sicriu;

De-a pururea aproape vei fi de sânul meu...

Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu.

O, rămâi

"O, rămâi, rămâi la mine,

Te iubesc atât de mult!

Ale tale doruri toate

Numai eu ştiu să le-ascult;

În al umbrei întuneric

Te asamăn unui prinţ,

Ce se uit-adânc în ape

Cu ochi negri şi cuminţi;

Şi prin vuietul de valuri,

Prin mişcarea naltei ierbi,

Eu te fac s-auzi în taină

Mersul cârdului de cerbi;

Eu te văd răpit de farmec

Cum îngâni cu glas domol,

În a apei strălucire

Întinzând piciorul gol

Şi privind în luna plină

La văpaia de pe lacuri,

Anii tăi se par ca clipe,

Clipe dulci se par ca veacuri."

Astfel zise lin pădurea,

Bolţi asupră-mi clătinând;

Şuieram l-a ei chemare

Ş-am ieşit în câmp râzând.

Astăzi chiar de m-aş întoarce

A-nţelege n-o mai pot...

Unde eşti, copilărie,

Cu pădurea ta cu tot?

Odă (în metru antic)

Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;

Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,

Ochii mei nălţam visători la steaua

Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,

Suferinţă tu, dureros de dulce...

Pân-în fund băui voluptatea morţii

Ne'ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.

Ori ca Hercul înveninat de haina-i;

Focul meu a-l stinge nu pot cu toate

Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,

Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări...

Pot să mai re'nviu luminos din el ca

Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,

Vino iar în sân, nepăsare tristă;

Ca să pot muri liniştit, pe mine

Mie redă-mă!

Pajul Cupidon...

Pajul Cupidon, vicleanul,

Mult e rău şi alintat,

Cu copii se hârjoneşte,

Iar la dame doarme-n pat.

De lumină ca tâlharii

Se fereşte binişor,

Pe fereşti se suie noaptea

Dibuind încetişor;

Cordeluţe şi nimicuri,

Iată toate-a lui averi...

Darnic când nu vrei nici una

Şi zgârcit dacă le ceri.

În volumul ros de molii

Cauţi noaptea adevăr

Şi-ntâlneşti lipită-n file

Viţa-i galbenă de păr.

El dă gânduri ne'nţelese

Vrâstei crude şi necoapte,

Cu icoane luminoase

O îngână-ntreaga noapte.

Când de-o sete sufletească

E cuprinsă fata mică -

A dormit cu ea alături

Ca doi pui de turturică.

E sfios ca şi copiii,

Dar zâmbirea-i e vicleană;

Dară galeşi îi sunt ochii

Ca şi ochii de vădană.

Gât şi umere frumoase,

Sânuri albe şi rotunde

El le ţine-mbrăţişate

Şi cu mâinile le-ascunde.

De te rogi frumos de dânsul,

Îndestul e de hain

Vălul alb de peste toate

Să-l înlăture puţin.

Pe aceeaşi ulicioară...

Pe aceeaşi ulicioară

Bate luna în fereşti,

Numai tu de după gratii

Vecinic nu te mai iveşti!

Şi aceiaşi pomi în floare

Crengi întind peste zaplaz,

Numai zilele trecute

Nu le fac să fie azi.

Altul este al tău suflet,

Alţii ochii tăi acum,

Numai eu, rămas acelaşi,

Bat mereu acelaşi drum.

Ah, subţire şi gingaşă

Tu păşeai încet, încet,

Dulce îmi veneai în umbra

Tăinuitului boschet

Şi lăsându-te la pieptu-mi,

Nu ştiam ce-i pe pământ,

Ne spuneam atât de multe

Făr-a zice un cuvânt.

Sărutări erau răspunsul

La-ntrebări îndeosebi,

Şi de alte cele-n lume

N-aveai vreme să întrebi.

Şi în farmecul vieţii-mi

Nu ştiam că-i tot aceea

De te razimi de o umbră

Sau de crezi ce-a zis femeia.

Vântul tremură-n perdele

Astăzi ca şi alte dăţi,

Numai tu de după ele

Vecinic nu te mai arăţi!

Pe lângă plopii fără soţ...

Pe lângă plopii fără soţ

Adesea am trecut;

Mă cunoşteau vecinii toţi -

Tu nu m-ai cunoscut.

La geamul tău ce strălucea

Privii atât de des;

O lume toată-nţelegea -

Tu nu m-ai înţeles.

De câte ori am aşteptat

O şoaptă de răspuns!

O zi din viaţă să-mi fi dat,

O zi mi-era de-ajuns;

O oră să fi fost amici,

Să ne iubim cu dor,

S-ascult de glasul gurii mici

O oră, şi să mor.

Dându-mi din ochiul tău senin

O rază dinadins,

În calea timpilor ce vin