Poezii

Treacă-n lume cine-o trece;

Ca să nu-ndrăgeşti nimică,

Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,

De te-ndeamnă, de te cheamă;

Ce e val, ca valul trece,

Nu spera şi nu ai teamă;

Te întreabă şi socoate

Ce e rău şi ce e bine;

Toate-s vechi şi nouă toate:

Vreme trece, vreme vine.

Iar când voi fi pământ

Iar când voi fi pământ,

În liniştea serii,

Săpaţi-mi un mormânt

La marginea mării.

Nu voi sicriu bogat,

Podoabe şi flamuri,

Ci-mi împletiţi un pat

Din veştede ramuri.

Să-mi fie somnul lin

Şi codrul aproape,

Să am un cer senin

Pe-adâncile ape.

S-aud cum blânde cad

Izvoarele-ntruna,

Pe vârfuri lungi de brad

Alunece luna.

S-aud pe valuri vânt,

Din munte talanga,

Deasupra-mi teiul sfânt

Să-şi scuture creanga.

Şi cum n-oi suferi

De-atuncea-nainte,

Cu flori m-or troieni

Aduceri aminte.

Şi cum va înceta

Al inimii zbucium,

Ce dulce-mi va suna

Cântarea de bucium!

Vor arde-n preajma mea

Luminile-n dealuri,

Izbind s-or frământa

Eternele valuri

Şi nime-n urma mea

Nu-mi plângă la creştet,

Ci codrul vânt să dea

Frunzişului veşted.

Luceferii de foc

Privi-vor din cetini

Mormânt făr' de noroc

Şi fără prieteni.

Iubind în taină...

Iubind în taină am păstrat tăcere,

Gândind că astfel o să-ţi placă ţie,

Căci în priviri citeam o vecinicie

De-ucigătoare visuri de plăcere.

Dar nu mai pot. A dorului tărie

Cuvinte dă duioaselor mistere;

Vreau să mă-nec de dulcea-nvăpăiere

A celui suflet ce pe al meu ştie.

Nu vezi că gura-mi arsă e de sete

Şi-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi.

Copila mea cu lungi şi blonde plete?

Cu o suflare răcoreşti suspinu-mi,

C-un zâmbet faci gândirea-mi să se-mbete.

Fă un sfârşit durerii... vin' la sânu-mi.

Împărat şi proletar

Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorâtă,

Unde pătrunde ziua printre fereşti murdare,

Pe lângă mese lunge, stătea posomorâtă,

Cu feţe-ntunecoase, o ceată pribegită,

Copii săraci şi sceptici ai plebei proletare.

Ah! - zise unul - spuneţi că-i omul o lumină

Pe lumea asta plină de-amaruri şi de chin?

Nici o scânteie-ntr-însul nu-i candidă şi plină,

Murdară este raza-i ca globul cel de tină,

Asupra cărui dânsul domneşte pe deplin.

Spuneţi-mi ce-i dreptatea? - Cei tari se îngrădiră

Cu-averea şi mărirea în cercul lor de legi;

Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră

Contra celor ce dânşii la lucru-i osândiră

Şi le subjugă munca vieţii lor întregi.

Unii plini de plăcere petrec a lor viaţă,

Trec zilele voioase şi orele surâd.

În cupe vin de ambră - iarna grădini, verdeaţă,

Vara petreceri, Alpii cu frunţile de gheaţă -

Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid.

Virtutea pentru dânşii ea nu există. Însă

V-o predică, căci trebui să fie braţe tari,

A statelor greoaie care trebuie-mpinse

Şi trebuiesc luptate războaiele aprinse,

Căci voi murind în sânge, ei pot să fie mari.

Şi flotele puternice ş-armatele făloase,

Coroanele ce regii le pun pe fruntea lor,

Ş-acele milioane, ce în grămezi luxoase

Sunt strânse la bogatul, pe cel sărac apasă,

Şi-s supte din sudoarea prostitului popor.

Religia - o frază de dânşii inventată

Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug,

Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată,

După ce-amar muncirăţi mizeri viaţa toată,

Aţi mai purta osânda ca vita de la plug?

Cu umbre, care nu sunt, v-a-ntunecat vederea

Şi v-a făcut să credeţi că veţi fi răsplătiţi...

Nu! moartea cu viaţa a stins toată plăcerea -

Cel ce în astă lume a dus numai durerea

Nimic n-are dincolo, căci morţi sunt cei muriţi.

Minciuni şi fraze-i totul ce statele susţine,

Nu-i ordinea firească ce ei a fi susţin;

Averea să le aperi, mărirea ş-a lor bine,

Ei braţul tău înarmă ca să loveşti în tine,

Şi pe voi contra voastră la luptă ei vă mân'.

De ce să fiţi voi sclavii milioanelor nefaste,

Voi, ce din munca voastră abia puteţi trăi?

De ce boala şi moartea să fie partea voastră,

Când ei în bogăţia cea splendidă şi vastă

Petrec ca şi în ceruri, n-au timp nici de-a muri?

De ce uitaţi că-n voi e şi număr şi putere?

Când vreţi, puteţi prea lesne pământul să-mpărţiţi.

Nu le mai faceţi ziduri unde să-nchid-avere,

Pe voi unde să-nchidă, când împinşi de durere

Veţi crede c-aveţi dreptul şi voi ca să trăiţi.

Ei îngrădiţi de lege, plăcerilor se lasă,

Şi sucul cel mai dulce pământului i-l sug;

Ei cheamă-n voluptatea orgiei zgomotoase

De instrumente oarbe a voastre fiici frumoase:

Frumseţile-ne tineri bătrânii lor distrug.

Şi de-ntrebaţi atuncea, vouă ce vă rămâne?

Munca, din care dânşii se-mbată în plăceri,

Robia viaţa toată, lacrimi pe-o neagră pâine,

Copilelor pătate mizeria-n ruşine...

Ei tot şi voi nimica; ei cerul, voi dureri!

De lege n-au nevoie - virtutea e uşoară

Când ai ce-ţi trebuieşte... Iar legi sunt pentru voi,

Vouă vă pune lege, pedepse vă măsoară

Când mâna v-o întindeţi la bunuri zâmbitoare,

Căci nu-i iertat nici braţul teribilei nevoi.

Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă,

Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi!