Poezii

Beduini ce stau în lună, o minune o privesc,

Povestindu-şi basme mândre îmbrăcate-n flori şi stele

De oraşul care iese din pustiile de jele;

Din pământ şi de sub mare s-aud sunete ce cresc.

Marea-n fund clopote are care sună-n orice noapte;

Nilu-n fund grădine are, pomi cu mere de-aur coapte;

Sub nisipul din pustie cufundat e un popor,

Ce cu-oraşele-i deodată se trezeşte şi se duce

Sus în curţile din Memfis, unde-n săli lumină luce;

Ei petrec în vin şi-n chiot orice noapte pân-în zori.

Epigonii

Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,

Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine

Şi în jur parcă-mi colindă dulci şi mândre primăveri,

Sau văd nopţi ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,

Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,

Cu izvoare-ale gândirii şi cu râuri de cântări.

Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere:

Cichindeal gură de aur, Mumulean glas de durere,

Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist şi mic,

Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară,

Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahară,

Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic.

Liră de argint, Sihleanu, - Donici cuib de-nţelepciune,

Care, cum rar se întâmplă, ca să mediteze pune

Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb;

Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomată?

S-au dus toţi, s-au dus cu toate pe o cale ne'nturnată.

S-a dus Pann, finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb.

Eliad zidea din visuri şi din basme seculare

Delta biblicelor sunte, profeţiilor amare,

Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nţeles;

Munte cu capul de piatră de furtune detunată,

Stă şi azi în faţa lumii o enigmă n'explicată

Şi vegheaz-o stâncă arsă dintre nouri de eres.

Bolliac cânta iobagul ş-a lui lanţuri de aramă;

L-ale ţării flamuri negre Cârlova oştirea cheamă,

În prezent vrăjeşte umbre dintr-al secolilor plan;

Şi ca Byron, treaz de vântul cel sălbatic al durerii,

Palid stinge-Alexandrescu sunta candel-a sperării,

Descifrând eternitatea din ruina unui an.

Pe-un pat alb ca un linţoliu zace lebăda murindă,

Zace palida vergină cu lungi gene, voce blândă -

Viaţa-i fu o primăvară, moartea-o părere de rău;

Iar poetul ei cel tânăr o privea cu îmbătare,

Şi din liră curgeau note şi din ochi lacrimi amare

Şi astfel Bolintineanu începu cântecul său.

Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită,

Rumpe coarde de aramă cu o mână amorţită,

Cheamă piatra să învie ca şi miticul poet,

Smulge munţilor durerea, brazilor destinul spune,

Şi bogat în sărăcia-i ca un astru el apune,

Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet.

Iar Negruzzi şterge colbul de pe cronice bătrâne,

Căci pe mucedele pagini stau domniile române,

Scrise de mâna cea veche a-nvăţaţilor mireni;

Moaie pana în coloarea unor vremi de mult trecute,

Zugrăveşte din nou, iarăşi pânzele posomorâte,

Ce-arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni.

Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice,

Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,

Ce cu basmul povesteşte - veselul Alecsandri,

Ce-nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,

Acum secolii străbate, o minune luminoasă,

Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri.

Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe,

Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe,

Cu zâmbirea de vergină, cu glas blând, duios, încet,

El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele,

O aşează-n tron de aur, să domnească lumi rebele,

Şi iubind-o fără margini, scrie: "visul de poet".

Sau visând cu doina tristă a voinicului de munte,

Visul apelor adânce şi a stâncelor cărunte,

Visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal,

El deşteaptă-n sânul nostru dorul ţării cei străbune,

El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune,

Vremea lui Ştefan cel Mare, zimbrul sombru şi regal.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Iară noi? noi, epigonii?... Simţiri reci, harfe zdrobite,

Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,

Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;

Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;

În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;

Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!

Şi de-aceea spusa voastră era suntă şi frumoasă,

Căci de minţi era gândită, căci din inimi era scoasă,

Inimi mari, tinere încă, deşi voi sunteţi bătrâni.

S-a întors maşina lumii, cu voi viitorul trece;

Noi suntem iarăşi trecutul, fără inimi, trist şi rece;

Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!

Voi, pierduţi în gânduri sunte, convorbeaţi cu idealuri;

Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri,

Căci al nostru-i sur şi rece - marea noastră-i de îngheţ,

Voi urmaţi cu răpejune cugetările regine,

Când, plutind pe aripi sunte printre stelele senine,

Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergéţi.

Cu-a ei candelă de aur palida înţelepciune,

Cu zâmbirea ei regală, ca o stea ce nu apune,

Lumina a vieţii voastre drum de roze semănat.

Sufletul vostru: un înger, inima voastră: o liră,

Ce la vântul cald ce-o mişcă cântări molcome respiră;

Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat.

Noi? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează,