Poezii

Prilej pentru durere,

Căci mii de lacrimi nu-i ajung

Şi tot mai multe cere.

De-un semn în treacăt de la ea

El sufletul ţi-l leagă,

Încât să n-o mai poţi uita

Viaţa ta întreagă.

Dar încă de te-aşteaptă-n prag

În umbră de unghere,

De se-ntâlneşte drag cu drag

Cum inima ta cere:

Dispar şi ceruri şi pământ

Şi pieptul tău se bate,

Şi totu-atârnă de-un cuvânt

Şoptit pe jumătate.

Te urmăreşte săptămâni

Un pas făcut alene,

O dulce strângere de mâini,

Un tremurat de gene.

Te urmăresc luminători

Ca soarele şi luna,

Şi peste zi de-atâtea ori

Şi noaptea totdeauna.

Căci scris a fost ca viaţa ta

De doru-i să nu-ncapă,

Căci te-a cuprins asemene

Lianelor din apă.

Ce te legeni?...

- Ce te legeni, codrule,

Fără ploaie, fără vânt,

Cu crengile la pământ?

- De ce nu m-aş legăna,

Dacă trece vremea mea!

Ziua scade, noaptea creşte

Şi frunzişul mi-l răreşte.

Bate vântul frunza-n dungă -

Cântăreţii mi-i alungă;

Bate vântul dintr-o parte -

Iarna-i ici, vara-i departe.

Şi de ce să nu mă plec,

Dacă păsările trec!

Peste vârf de rămurele

Trec în stoluri rândurele,

Ducând gândurile mele

Şi norocul meu cu ele.

Şi se duc pe rând, pe rând,

Zarea lumii-ntunecând,

Şi se duc ca clipele,

Scuturând aripele,

Şi mă lasă pustiit,

Vestejit şi amorţit

Şi cu doru-mi singurel,

De mă-ngân numai cu el!

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,

Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?

Braţele nervoase, arma de tărie,

La trecutu-ţi mare, mare viitor!

Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,

Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;

Căci rămâne stânca, deşi moare valul,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormântul

Spada ta de sânge duşman fumegând,

Şi deasupra idrei fluture cu vântul

Visul tău de glorii falnic triumfând,

Spună lumii large steaguri tricoloare,

Spună ce-i poporul mare, românesc,

Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,

Pe altarul Vestei tainic surâzând,

Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,

Când cu lampa-i zboară lumea luminând,

El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,

Guste fericirea raiului ceresc,

Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,

Tânără mireasă, mamă cu amor!

Fiii tăi trăiască numai în frăţie

Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,

Viaţa în vecie, glorii, bucurie,

Arme cu tărie, suflet românesc,

Vis de vitejie, fală şi mândrie,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

Copii eram noi amândoi

Copii eram noi amândoi,

Frate-meu şi cu mine.

Din coji de nucă car cu boi

Făceam şi înhămam la el

Culbeci bătrâni cu coarne.

Şi el citea pe Robinson,

Mi-l povestea şi mie;

Eu zideam Turnul-Vavilon

Din cărţi de joc şi mai spuneam

Şi eu câte-o prostie.

Adesea la scăldat mergeam

În ochiul de pădure,

La balta mare ajungeam

Şi l-al ei mijloc înotam

La insula cea verde.

Din lut acolo am zidit,

Din stuful des şi mare,

Cetate mândră la privit,

Cu turnuri mari de tinichea,

Cu zid împreşurată.

Şi frate-meu ca împărat

Mi-a dat mie solie,

Să merg la broaşte nempăcat,

Să-i chem în bătălie -

Să vedem cine-i mai tare.

Şi împăratul broaştelor,

C-un oacacŕ de fală,

Primi - poruncě ostirilor

Ca balta s-o răscoale.

Şi am pornit război.

Vai! multe broaşte noi am prins

- Îmi pare chiar pe rege -

Şi-n turnul negru le-am închis,

Din insula cea verde.

Spre sar-am făcut pace.

Şi drumul broaştelor le-am dat.

Săltau cu bucurie,

Îbalt-adânc s-au cufundat

Ca să nu mai revie.

Noi am pornit spre casă.

Atunci răsplata am cerut

Pentru a mele fapte -

Şi frate-meu m-a desemnat

De rege-n miazănoapte

Peste popoare-ndiane.

Motanul alb cel vistier,

Mânzac cel chior ministru -

Când de la el eu leafa-mi cer,

El miaună sinistru.

Cordial i-am strâns eu laba.

Şi împăratul milostiv

Mi-a dat şi de soţie,

Pe fiica lui cu râs lasciv

Şi ţapănă, nurlie,

Pe Tlantaqu-caputli.

Am mulţămit cu umil semn,

- Drept mantie-o prostire -

M-am dus l-amanta mea de lemn,

În sfânta mânăstire,

Într-un cotlonde sobă.

Şi ah! şi dragă-mi mai era!

Vorbeam blând cu dânsa,

Dară ea nu-mi răspundea

Şi de ciudă eu atunci

Am aruncat-o-n foc.

Şi pe şură ne primblam

Peste stuf şi paie

Şi pe munţi ne-nchipuiam.

Cu fiece bătaie

Mărsileam alături.

Şi pe cap mi se îmfla

Casca de hârtie.

O batistă într-un băţ.

Steag de bătălie.

Cântam: Trararah!

Ah! v-aţi dus visuri, v-aţi dus!

Mort e al meu frate.

Nimeni ochii-i n-a închis

În străinătate -

Poate-s deschişi şi-n groapă!

Dar ades într-al meu vis

Ochii mari albaştri

Luminează - un surâs

Din doi vineţi aştri

Sufletu-mi trezeşte.

Eu? Mai este inima-mi

Din copilărie?

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ah! îmi îmblă ades prin gând

O cântare veche.

Parcă-mi ţiuie-aiurind

Dulce în ureche:

Lume, lume şi iar lume!

Crăiasa din poveşti

Neguri albe, strălucite

Naşte luna argintie,

Ea le scoate peste ape,

Le întinde pe câmpie;

S-adun flori în şezătoare

De painjen tort să rumpă,

Şi anină-n haina nopţii

Boabe mari de piatră scumpă.

Lângă lac, pe care norii

Au urzit o umbră fină,

Ruptă de mişcări de valuri

Ca de bulgări de lumină,

Dându-şi trestia-ntr-o parte,

Stă copila lin plecată,

Trandafiri aruncă roşii