Poezii

Peste unda fermecată.

Ca să vad-un chip, se uită

Cum aleargă apa-n cercuri,

Căci vrăjit de mult e lacul

De-un cuvânt al sfintei Miercuri;

Ca să iasă chipu-n faţă,

Trandafiri aruncă tineri,

Căci vrăjiţi sunt trandafirii

De-un cuvânt al sfintei Vineri.

Ea se uită... Păru-i galben,

Faţa ei lucesc în lună,

Iar în ochii ei albaştri

Toate basmele s-adună.

Criticilor mei

Multe flori sunt, dar puţine

Rod în lume o să poarte,

Toate bat la poarta vieţii,

Dar se scutur multe moarte.

E uşor a scrie versuri

Când nimic nu ai a spune,

Înşirând cuvinte goale

Ce din coadă au să sune.

Dar când inima-ţi frământă

Doruri vii şi patimi multe,

Ş-a lor glasuri a ta minte

Stă pe toate să le-asculte,

Ca şi flori în poarta vieţii

Bat la porţile gândirii,

Toate cer intrare-n lume,

Cer veştmintele vorbirii.

Pentru-a tale proprii patimi,

Pentru propria-ţi viaţă,

Unde ai judecătorii,

Ne'nduraţii ochi de gheaţă?

Ah! atuncea ţi se pare

Că pe cap îţi cade cerul:

Unde vei găsi cuvântul

Ce exprimă adevărul?

Critici voi, cu flori deşerte,

Care roade n-aţi adus -

E uşor a scrie versuri

Când nimic nu ai de spus.

Cu mâine zilele-ţi adaogi...

Cu mâine zilele-ţi adaogi,

Cu ieri viaţa ta o scazi

Şi ai cu toate astea-n faţă

De-a pururi ziua cea de azi.

Când unul trece, altul vine

În astă lume a-l urma,

Precum când soarele apune

El şi răsare undeva.

Se pare cum că alte valuri

Cobor mereu pe-acelaşi vad,

Se pare cum că-i altă toamnă,

Ci-n veci aceleaşi frunze cad.

Naintea nopţii noastre umblă

Crăiasa dulcii dimineţi;

Chiar moartea însăşi e-o părere

Şi un vistiernic de vieţi.

Din orice clipă trecătoare

Ăst adevăr îl înţeleg,

Că sprijină vecia-ntreagă

Şi-nvârte universu-ntreg.

De-aceea zboare anu-acesta

Şi se cufunde în trecut,

Tu ai ş-acum comoara-ntreagă

Ce-n suflet pururi ai avut.

Cu mâine zilele-ţi adaogi,

Cu ieri viaţa ta o scazi,

Având cu toate astea-n faţă

De-a purure ziua de azi.

Priveliştile sclipitoare,

Ce-n repezi şiruri se diştern,

Repaosă nestrămutate

Sub raza gândului etern.

Cugetările sărmanului Dionis

Ah! garafa pântecoasă doar de sfeşnic mai e bună!

Şi mucoasa lumânare sfârâind săul şi-l arde.

Şi-n această sărăcie, te inspiră, cântă, barde -

Bani n-am mai văzut de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună.

Un regat pentru-o ţigară, s-umplu norii de zăpadă

Cu himere!... Dar de unde? Scârţâie de vânt fereasta,

În pod miaună motanii - la curcani vânătă-i creasta

Şi cu pasuri melancolici meditând umblă-n ogradă.

Uh! ce frig... îmi văd suflarea, - şi căciula cea de oaie

Pe urechi am tras-o zdravăn - iar de coate nici că-mi pasă,

Ca ţiganul, care bagă degetul prin rara casă

De năvod - cu-a mele coate eu cerc vremea de se-nmoaie.

Cum nu sunt un şoarec, Doamne, - măcar totuşi are blană.

Mi-aş mânca cărţile mele - nici că mi-ar păsa de ger...

Mi-ar părea superbă, dulce o bucată din Homer,

Un palat, borta-n perete şi nevasta - o icoană.

Pe pereţi cu colb, pe podul cu lungi pânze de painjen

Roiesc ploşniţele roşii, de ţi-i drag să te-uiţi la ele!

Greu li-i de mindir de paie, şi apoi din biata-mi piele

Nici că au ce să mai sugă. - Într-un roi mai de un stânjen

Au ieşit la promenadă - ce petrecere gentilă!

Ploşniţa ceea-i bătrână, cuvios în mers păşeşte;

Cela-i cavaler... e iute... oare ştie franţuzeşte?

Cea ce-ncunjură mulţimea i-o romantică copilă.

Bruh! mi-i frig. - Iată pe mână cum codeşte-un negru purec;

Să-mi moi degetul în gură - am să-l prind - ba las', săracul!

Pripăşit la vreo femeie, ştiu că ar vedea pe dracul,

Dară eu - ce-mi pasă mie - bietul "ins!" la ce să-l purec?

Şi motanul toarce-n sobă de blazat ce-i. - Măi motane,

Vino-ncoa să stăm de vorbă, unice amic şi ornic.

De-ar fi-n lume-un sat de mâţe, zău! că-n el te-aş pune vornic,

Ca să ştii şi tu odată boieria ce-i, sărmane!

Oare ce gândeşte hâtrul de stă ghem şi toarce-ntruna?

Ce idei se-nşiră dulce în mâţeasca-i fantazie?

Vreo cucoană cu-albă blană cu amoru-i îl îmbie,

Rendez-vous i-a dat în şură, ori în pod, în găvăună?

De-ar fi-n lume numai mâţe - tot poet aş fi? Totuna:

Mieunând în ode nalte, tragic miorlăind - un Garrick,

Ziua tologit în soare, pândind cozile de şoaric,

Noaptea-n pod, cerdac şi streşini heinizând duios la lună.

Filosof de-aş fi - simţirea-mi ar fi vecinic la aman!

În prelegeri populare idealele le apăr

Şi junimei generoase, domnişoarele ce scapăr,

Le arăt că lumea vis e - un vis sarbăd - de motan.

Sau ca popă colo-n templul, închinat fiinţei, care

După chip ş-asemănare a creat mâţescul neam,

Aş striga: o, motănime! motănime! Vai... Haram

De-al tău suflet, motănime, nepostind postul cel mare.

Ah! Sunt printre voi de-aceia care nu cred tabla legii,

Firea mai presus de fire, mintea mai presus de minte,

Ce destinul motănimei îl desfăşură-nainte!

Ah! atei, nu tem ei iadul ş-a lui Duhuri - liliecii?

Anathema sit! - Să-l scuipe oricare motan de treabă,

Nu vedeţi ce-nţelepciune e-n făptura voastră chiară?

O, motani fără de suflet! - La zgâriet el v-a dat gheară

Şi la tors v-a dat musteţe - vreţi să-l pipăiţi cu laba?

Ii! că în clondir se stinge căpeţelul de lumină!

Moşule, mergi de te culcă, nu vezi că s-a-ntunecat?