Poezii

Căci a voastre vieţi cu toate sunt ca undele ce curg,

Vecinic este numai râul: râul este Demiurg.

Nu simţiţi c-amorul vostru e-un amor străin? Nebuni!

Nu simţiţi că-n proaste lucruri voi vedeţi numai minuni?

Nu vedeţi c-acea iubire serv-o cauză din natură?

Că e leagăn unor vieţe ce seminţe sunt de ură?

Nu vedeţi că râsul vostru e în fiii voştri plâns,

Că-i de vină cum că neamul Cain încă nu s-a stâns?

O, teatru de păpuşe... zvon de vorbe omeneşti,

Povestesc ca papagalii mii de glume şi poveşti

Fără ca să le priceapă... După ele un actor

Stă de vorbă cu el însuşi, spune zeci de mii de ori

Ce-a spus veacuri dupolaltă, ce va spune veacuri încă,

Pân' ce soarele s-o stinge în genunea cea adâncă.

Ce? Când luna se strecoară printre nouri, prin pustii,

Tu cu lumea ta de gânduri după ea să te aţii?

Să aluneci pe poleiul de pe uliţele ninse,

Să priveşti prin lucii geamuri la luminile aprinse

Şi s-o vezi înconjurată de un roi de pierde-vară,

Cum zâmbeşte tuturora cu gândirea ei uşoară?

S-auzi zornetul de pinteni şi foşnirile de rochii,

Pe când ei sucesc musteaţa, iară ele fac cu ochii?

Când încheie cu-o privire amoroasele-nţelegeri,

Cu ridicula-ţi simţire tu la poarta ei să degeri?

Pătimaş şi îndărătnic s-o iubeşti ca un copil

Când ea-i rece şi cu toane ca şi luna lui april?

Încleştând a tale braţe toată mintea să ţi-o pierzi?

De la creştet la picioare s-o admiri şi s-o desmierzi

Ca pe-o marmură de Paros sau o pânză de Corregio,

Când ea-i rece şi cochetă? Eşti ridicul, înţelege-o...

Da... visam odinioară pe acea ce m-ar iubi,

Când aş sta pierdut pe gânduri, peste umăr mi-ar privi,

Aş simţi-o că-i aproape şi ar şti c-o înţeleg...

Din sărmana noastră viaţă, am dura roman întreg...

N-o mai caut... Ce să caut? E acelaşi cântec vechi,

Setea liniştei eterne care-mi sună în urechi;

Dar organele-s sfărmate şi-n strigări iregulare

Vechiul cântec mai străbate cum în nopţi izvorul sare.

P-ici, pe colo mai străbate câte-o rază mai curată

Dintr-un Carmen Saeculare ce-l visai şi eu odată.

Altfel şuieră şi strigă, scapără şi rupt răsună,

Se împing tumultuoase şi sălbatice pe strună,

Şi în gându-mi trece vântul, capul arde pustiit,

Aspru, rece sună cântul cel etern neisprăvit...

Unde-s şirurile clare din viaţa-mi să le spun?

Ah! organele-s sfărmate şi maestrul e nebun!

Scrisoarea V

Biblia ne povesteşte de Samson, cum că muierea,

Când dormea, tăindu-i părul, i-a luat toată puterea

De l-au prins apoi duşmanii, l-au legat şi i-au scos ochii,

Ca dovadă de ce suflet stă în piepţii unei rochii...

Tinere, ce plin de visuri urmăreşti vre o femeie,

Pe când luna, scut de aur, străluceşte prin alee

Şi pătează umbra verde cu misterioase dungi,

Nu uita că doamna are minte scurtă, haine lungi.

Te îmbeţi de feeria unui mândru vis de vară,

Care-n tine se petrece... Ia întreab-o bunăoară -

O să-ţi spuie de panglice, de volane şi de mode,

Pe când inima ta bate ritmul sfânt al unei ode...

Când cochetă de-al tău umăr ţi se razimă copila,

Dac-ai inimă şi minte, te gândeşte la Dalila.

E frumoasă, se-nţelege... Ca copiii are haz,

Şi când râde face încă şi gropiţe în obraz

Şi gropiţe face-n unghiul ucigaşei sale guri

Şi la degetele mâinii şi la orice-ncheieturi.

Nu e mică, nu e mare, nu-i subţire, ci-mplinită,

Încât ai ce strânge-n braţe - numai bună de iubită.

Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i şade bine

Şi o prinde orice lucru, căci aşa se şi cuvine.

Dacă vorba-i e plăcută, şi tăcerea-i încă place;

Vorba zice: "fugi încolo", râsul zice: "vino-ncoace!”

Umblă parcă amintindu-şi vre un cântec, alintată,

Pare că i-ar fi tot lene şi s-ar cere sărutată.

Şi se-nalţă din călcâie să-ţi ajungă pân' la gură,

Dăruind c-o sărutare acea tainică căldură,

Ce n-o are decât numai sufletul unei femei...

Câtă fericire crezi tu c-ai găsi în braţul ei!

Te-ai însenina văzându-i rumenirea din obraji -

Ea cu toane, o crăiasă, iar tu tânăr ca un paj -

Şi adânc privind în ochii-i, ţi-ar părea cum că înveţi

Cum viaţa preţ să aibă şi cum moartea s-aibă preţ.

Şi, înveninat de-o dulce şi fermecătoare jale,

Ai vedea în ea crăiasa lumii gândurilor tale,

Aşa că, închipuindu-ţi lăcrămoasele ei gene,

Ţi-ar părea mai mândră decât Venus Anadyomene,

Şi, în chaosul uitării, oricum orele alerge,

Ea, din ce în ce mai dragă, ţi-ar cădea pe zi ce merge.

Ce iluzii! Nu-nţelegi tu, din a ei căutătură,

Că deprindere, grimasă este zâmbetul pe gură,

Că întreaga-i frumuseţe e în lume de prisos,

Şi că sufletul ţi-l pierde fără de nici un folos?

În zadar boltita liră, ce din şapte coarde sună,

Tânguirea ta de moarte în cadenţele-i adună;

În zadar în ochi avea-vei umbre mândre din poveşti,

Precum iarna se aşează flori de gheaţă pe fereşti,

Când în inimă e vară...; în zadar o rogi: "Consacră-mi

Creştetul cu-ale lui gânduri, să-l sfinţesc cu-a mele lacrămi!"

Ea nici poate să-nţeleagă că nu tu o vrei... că-n tine

E un demon ce-nsetează după dulcile-i lumine,

C-acel demon plânge, râde, neputând s-auză plânsu-şi,

Că o vrea... spre-a se-nţelege în sfârşit pe sine însuşi,

Că se zbate ca un sculptor fără braţe şi că geme

Ca un maistru ce-asurzeşte în momentele supreme,