Poezii

Doar izvoarele suspină,

Pe când codrul negru tace;

Dorm şi florile-n grădină -

Dormi în pace!

Trece lebăda pe ape

Între trestii să se culce -

Fie-ţi îngerii aproape,

Somnul dulce!

Peste-a nopţii feerie

Se ridică mândra lună,

Totu-i vis şi armonie -

Noapte bună!

Sonet I

Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată,

Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri;

Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri

Şi într-un ceas gândeşti la viaţa toată.

Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,

N-ai vrea ca nime-n uşa ta să bată;

Dar şi mai bine-i, când afară-i zloată,

Să stai visând la foc, de somn să picuri.

Şi eu astfel mă uit din jeţ pe gânduri,

Visez la basmul vechi al zânei Dochii;

În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;

Deodat-aud foşnirea unei rochii,

Un moale pas abia atins de scânduri...

Iar mâini subţiri şi reci mi-acopăr ochii.

Sonet II

Sunt ani la mijloc şi-ncă mulţi vor trece

Din ceasul sfânt în care ne-ntâlnirăm,

Dar tot mereu gândesc cum ne iubirăm,

Minune cu ochi mari şi mână rece.

O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi,

Privirea ta asupra mea se plece,

Sub raza ei mă lasă a petrece

Şi cânturi nouă smulge tu din liră-mi.

Tu nici nu ştii a ta apropiere

Cum inima-mi de-adânc o linişteşte,

Ca răsărirea stelei în tăcere;

Iar când te văd zâmbind copilăreşte,

Se stinge-atunci o viaţă de durere,

Privirea-mi arde, sufletul îmi creşte.

Sonet III

Când însuşi glasul gândurilor tace,

Mă-ngână cântul unei dulci evlavii -

Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei?

Din neguri reci plutind te vei desface?

Puterea nopţii blând însenina-vei

Cu ochii mari şi purtători de pace?

Răsai din umbra vremilor încoace,

Ca să te văd venind - ca-n vis, aşa vii!

Cobori încet... aproape, mai aproape,

Te pleacă iar zâmbind peste-a mea faţă,

A ta iubire c-un suspin arat-o,

Cu geana ta m-atinge pe pleoape,

Să simt fiorii strângerii în braţe -

Pe veci pierduto, vecinic adorato!

Speranţa

Cum mângâie dulce, alină uşor

Speranţa pe toţi muritorii!

Tristeţe, durere şi lacrimi, amor

Azilul îşi află în sânu-i de dor

Şi pier, cum de boare pier norii.

Precum călătorul, prin munţi rătăcind,

Prin umbra pădurii cei dese,

La slaba lumină ce-o vede lucind

Aleargă purtat ca de vânt

Din noaptea pădurii de iese:

Aşa şi speranţa - c-un licur uşor,

Cu slaba-i lumină pălindă -

Animă-nc-o dată tremândul picior,

De uită de sarcini, de uită de nori,

Şi unde o vede s-avântă.

La cel ce în carcere plânge amar

Şi blestemă cerul şi soartea.

La neagra-i durere îi pune hotar,

Făcând să-i apară în negru talar

A lumii par?nimfă - moartea.

Şi maicii ce strânge pruncuţu-i la sân,

Privirea de lacrime plină,

Văzând cum geniile morţii se-nclin

Pe fruntea-i copilă cu spasmuri şi chin,

Speranţa durerea i-alină.

Căci vede surâsu-i de graţie plin

Şi uită pericolul mare,

L-apleacă mai dulce la sânu-i de crin

Şi faţa-i umbreşte cu păr ebenin,

La pieptu-i îl strânge mai tare.

Aşa marinarii, pe mare umblând,

Izbiţi de talazuri, furtune,

Izbiţi de orcanul gheţos şi urlând,

Speranţa îi face de uită de vânt,

Şi speră la timpuri mai bune.

Aşa virtuoşii murind nu desper,

Speranţa-a lor frunte-nsenină,

Speranţa cea dulce de plată în cer,

Şi face de uită de-a morţii dureri,

Pleoapele-n pace le-nchină.

Cum mângâie dulce, alină uşor

Speranţa pe toţi muritorii!

Tristeţe, durere şi lacrimi, amor

Azilul îşi află în sânu-i de dor

Şi pier, cum de boare pier norii.

1866 11/23 septembrie

Te duci...

Te duci şi ani de suferinţă

N-or să te vază ochi-mi trişti,

Înamoraţi de-a ta fiinţă,

De cum zâmbeşti, de cum te mişti.

Şi nu e blând ca o poveste

Amorul meu cel dureros,

Un demon sufletul tău este

Cu chip de marmură frumos.

În faţă farmecul palorii

Şi ochi ce scânteie de vii,

Sunt umezi înfiorătorii

De linguşiri, de viclenii.

Când mă atingi, eu mă cutremur,

Tresar la pasul tău când treci,

De-al genei tale gingaş tremur,

Atârnă viaţa mea de veci.

Te duci şi rău n-o să-mi mai pară

De-acum de ziua cea de ieri,

Că nu am fost victimă iară

Neînduratelor dureri.

C-auzu-mi n-o să-l mai întuneci

Cu-a gurii dulci suflări fierbinţi,

Pe frunte-mi mâna n-o s-o luneci

Ca să mă faci să-mi ies din minţi.

Puteam numiri defăimătoare

În gândul meu să-ţi iscodesc,

Şi te uram cu-nverşunare,

Te blestemam, căci te iubesc.

De-acum nici asta nu-mi rămâne

Şi n-o să am ce blestema,

Ca azi va fi ziua de mâine,

Ca mâini toţi anii s-or urma -

O toamnă care întârzie

Pe-un istovit şi trist izvor;

Deasupra-i frunzele pustie -

A mele visuri care mor.

Viaţa-mi pare-o nebunie

Sfârşită făr-a fi-nceput,

În toată neagra vecinicie

O clipă-n braţe te-am ţinut.

De-atunci pornind a lui aripe

S-a dus pe veci norocul meu -

Redă-mi comoara unei clipe

Cu ani de părere de rău!

Trecut-au anii...

Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri

Şi niciodată n-or să vie iară,

Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară

Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri,

Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,

Abia-nţelese, pline de-nţelesuri -

Cu-a tale umbre azi în van mă-mpesuri,

O, ceas al tainei, asfinţit de sară.

Să smulg un sunet din trecutul vieţii,

Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri

Cu mâna mea în van pe liră lunec;

Pierdut e totu-n zarea tinereţii