Poezii

Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri,

Iar timpul creşte-n urma mea... mă-ntunec!

Un luceafăr

Un luceafăr, un luceafăr înzestrat cu mii de raze

În viaţa-mi de-ntuneric a făcut ca să se vază.

Eu privind acea lumină ca din visuri mă deştept

Şi cu braţele-amândouă cătră dânsa mă îndrept.

Ca o zână din poveste ea e naltă şi uşoară,

E subţire şi gingaşă şi din ochi revarsă pară,

Iar la faţă e bălâie, părul galben cade creţ,

Trandafiri pe faţă are şi cu zâmbetul isteţ.

1876

Venere şi Madonă

Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,

Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii,

O! te văd, te-aud, te cuget, tânără şi dulce veste

Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alţi zei.

Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie,

Braţ molatic ca gândirea unui împărat poet,

Tu ai fost divinizarea frumuseţii de femeie,

A femeiei, ce şi astăzi tot frumoasă o revăd.

Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,

Suflet îmbătat de raze şi d-eterne primăveri,

Te-a văzut şi-a visat raiul cu grădini îmbălsămate,

Te-a văzut plutind regină printre îngerii din cer

Şi-a creat pe pânza goală pe Madona Dumnezeie,

Cu diademă de stele, cu surâsul blând, vergin,

Faţa pală-n raze blonde, chip de înger, dar femeie,

Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin.

Astfel eu, pierdut în noaptea unei vieţi de poezie,

Te-am văzut, femeie stearpă, fără suflet, fără foc,

Şi-am făcut din tine-un înger, blând ca ziua de magie,

Când în viaţa pustiită râde-o rază de noroc.

Am văzut faţa ta pală de o bolnavă beţie,

Buza ta învineţită de-al corupţiei muşcat,

Şi-am zvârlit asupră-ţi, crudo, vălul alb de poezie,

Şi paloarei tale raza inocenţei eu i-am dat.

Ţi-am dat palidele raze ce-nconjoară cu magie

Fruntea îngerului-geniu, îngerului-ideal,

Din demon făcui o suntă, dintr-un chicot, simfonie,

Din ochirile-ţi murdare, ochiu-aurorei matinal.

Dar azi vălul cade, crudo! dismeţit din visuri sece,

Fruntea mea este trezită de al buzei tale-ngheţ

Şi privesc la tine, demon, şi amoru-mi stins şi rece

Mă învaţă cum asupră-ţi eu să caut cu dispreţ!

Tu îmi pari ca o bacantă, ce-a luat cu-nşelăciune

De pe-o frunte de fecioară mirtul verde de martir,

O fecioar-a cărei suflet era sunt ca rugăciunea,

Pe când inima bacantei e spasmodic, lung delir.

O, cum Rafael creat-a pe Madona Dumnezeie,

Cu diadema-i de stele, cu surâsul blând, vergin,

Eu făcut-am zeitate dintr-o palidă femeie,

Cu inima stearpă, rece şi cu suflet de venin!

...

Plângi, copilă? - C-o privire umedă şi rugătoare

Poţi din nou zdrobi şi frânge apostat-inima mea?

La picioare-ţi cad şi-ţi caut în ochi negri-adânci ca marea,

Şi sărut a tale mâine, şi-i întreb de poţi ierta.

Şterge-ţi ochii, nu mai plânge!... A fost crudă-nvinuirea,

A fost crudă şi nedreaptă, fără razem, fără fond.

Suflete! de-ai fi chiar demon, tu eşti suntă prin iubire,

Şi ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond.

1870, 15 aprilie

Veneţia

S-a stins viaţa falnicei Veneţii,

N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri;

Pe scări de marmură, prin vechi portaluri,

Pătrunde luna, înălbind pereţii.

Okeanos se plânge pe canaluri...

El numa-n veci e-n floarea tinereţii,

Miresei dulci i-ar da suflarea vieţii,

Izbeşte-n ziduri vechi, sunând din valuri.

Ca-n ţintirim tăcere e-n cetate.

Preot rămas din a vechimii zile,

San Marc sinistru miezul nopţii bate.

Cu glas adânc, cu graiul de Sibile,

Rosteşte lin în clipe cadenţate:

"Nu-nvie morţii - e-n zadar, copile!"

Note Bibliografice